În jurul lumii prin cărți

Opt povestiri scurte, scrise simplu și clar, cu precizia unui bisturiu. Alice Munro pornește de la întâmplări aparent obișnuite, dar fiecare poveste deschide mai multe fisuri decât promite la început. Nu sunt texte agreabile și lumea lor nu e ușor de locuit. Oamenii sunt inteligenți, fini uneori, dar adesea conduși de impuls, frică, orgoliu sau nevoia de a controla. Munro nu dă verdicte și nu consolează. Te lasă să te întrebi nu doar ce a vrut să spună ea, ci ce ai înțeles tu și de ce unele povești continuă să te roadă după ce le-ai terminat.

Fugara. Oamenii își construiesc cuștile, le numesc iubire, salvare sau dreptate și apoi se miră că nu mai pot ieși din ele. Capra, singura fără teorie, face ce-i trece prin cap și tocmai de aceea e singura cu adevărat liberă. De aceea trebuie eliminată.

Ocazie. „Puțini oameni, foarte puțini, au câte o comoară, și, dacă ai, fă bine și ține-te cu dinții de ea.” Orice ocazie care îți schimbă viața îți și ia ceva, nu doar îți dă. Nu mi se pare că ocazia o sărăcește pe Juliet. O face mai greu de redus la o singură poveste.

Curând. Toți trăiesc într-un timp al potențialului. Sara așteaptă să o revadă pe Juliet. Sam grădinărește, ca și cum viața ar continua firesc. Irene se pregătește de măritiș. Juliet vine din vest cu o viață nouă, încă în plină desfășurare. „Curând” e promisiunea că lucrurile încă pot deveni ceva. Dar potențialul nu se împlinește la fel pentru toți. Pentru unii e început. Pentru alții, ultima formă a speranței.

Tăcere. Munro ne povestește doar partea Julietei și ne lasă să bâjbâim după Penelope. Tocmai de aceea ruptura pare nedreaptă: nu avem acuzație, nu avem apărare, nu avem verdict. Avem doar o mamă rămasă cu întrebarea și o fiică devenită inaccesibilă.

Pasiune. Grace descoperă că o viață sigură poate fi insuficientă, iar o viață intensă poate fi imposibilă. Pasiunea nu o eliberează complet, dar îi strică pentru totdeauna inocența față de o fericire cuminte.

Greșeli. Adulții ascund, justifică și rescriu trecutul, dar copilul trăiește în umbra a ceea ce nu i se spune. Vina nu se transmite prin mărturisire, ci prin tăcere. Cei mari fac greșelile, cei mici le moștenesc nelămurite.

Trucuri. Robin trăiește ani întregi sub vraja unei interpretări greșite. O întâlnire care ar fi putut deveni început se transformă în rană, nu din vină clară, ci dintr-un truc al aparențelor. Viața nu pedepsește mereu, uneori doar încurcă ițele, iar oamenii își construiesc singurătatea din ceea ce au crezut că au înțeles.

Puteri. Tessa poate găsi ce e pierdut, dar nu se poate salva pe sine. Ollie are puterea murdară de a folosi darul altuia și de a rescrie povestea. Nancy rămâne martora lucidă a unei nenorociri pe care n-o poate repara. Finalul nu aduce mângâiere, ci refuzul unei minciuni consolatoare.

Nu pot spune că mi-a plăcut lumea lui Alice Munro, dar a reușit să mă țină captivă în ea mai mult decât aș fi vrut.

Pentru scriitură i-aș da cinci stele. Pierde una la mine nu pentru ambiguitate, care adesea îi reușește foarte bine, ci pentru momentele în care lipsa de claritate pare să ia locul tensiunii. Unele povești rămân deschise în mod fertil. Altele te lasă mai degrabă să bâjbâi.

Am terminat Alias Grace cu sentimentul că ideea romanului este mai interesantă decât romanul însuși. Structura cu modelele de quilt e frumoasă și inteligentă. Fiecare capitol pare o bucată cusută într-un desen mai mare, așa cum povestea lui Grace Marks se compune din amintiri, mărturii, zvonuri, documente și proiecțiile celorlalți. Dar poate nu era nevoie de o criminală celebră pentru a spune o poveste ca asta.

Frumusețea construcției nu mi-a salvat însă lectura. Romanul mi s-a părut lung, tern și adesea plicticos. Detaliile despre menaj, case, rufe, munci domestice și viața de servitoare au rostul lor, dar sunt atât de insistente încât au reușit să mă plictisească îngrozitor. Am înțeles ideea, viața femeilor sărace era făcută din muncă nevăzută, dependență și vulnerabilitate. Nu era nevoie să o simt ca pe o zi întreagă de spălat rufe.

Grace Marks rămâne un personaj interesant, dar nu m-a emoționat. Am văzut în ea mai ales șiretenia unei femei capabile să spună fiecăruia povestea pe care acela e pregătit să o audă. Pastorii vor mântuire, doctorul vrea mister psihologic, publicul vrea senzațional, iar Grace le dă tuturor câte ceva. Nu știu dacă asta o face criminală, victimă sau supraviețuitoare, dar nici nu m-a mai interesat prea tare spre final.

Partea cea mai bună a romanului mi s-a părut luarea parcă în râs a aiurelilor victoriene. Spiritism, hipnoză, teorii medicale fragile, moralism sexual, bărbați care se cred raționali și proiectează pe Grace propriile fantasme, presă lacomă de scandal. Mondenitățile secolului XIX nu sunt cu nimic mai inteligente decât cele din secolele XX sau XXI. Se schimbă decorul, nu mecanismul.

Spus pe scurt. Am admirat modelul quilt-ului dar nu mi-a plăcut grozav pătura.

Multe povești întrețesute. Povestea măririi și declinului unei familii, desfășurată de-a lungul unui secol de istorie canadiană, cu războaiele lui, cu crizele, cu evenimentele mondene, cu marea recesiune pe post de personaje secundare. Povestea iubirii a două surori, Iris și Laura, pentru același bărbat. Povești fantastice, inventate de doi amanți, Iris și Michael, ce evadau cu gândul în universuri paralele, acolo unde puteau să-și rezolve toate problemele, toate frustrările după bunul plac, fără constrângerile vieții reale.  Povești împletite într-o țesătură din fire aspre ce mi-a zgâriat nițel sufletul. După terminarea cărții Margaretei Atwood, Asasinul orb, am căzut direct în fundul butoiului cu melancolie.  Poate ar fi trebuit să fiu doar revoltată în fața pasivității lui Iris, eroina principală - cea care ne dezvăluie toate poveștile. Să mă enerveze comoditatea ei, incapacitatea de a încerca o evadare din colivia de aur în care o închisese viața, orbirea ei care a dus până la urmă la sinuciderea Laurei. Sau poate ar fi trebuit să dau cartea la o parte cu un suspin de ușurare și să-mi spun, bine c-am scăpat de personajele astea sinistre, care nu mi-au căzut cu tronc deloc, de lumea lor ipocrită și rea. Am rămas la sfârșit cu un gust dulce-amar.

Dulcele vine din plăcerea lecturii. Mi-a plăcut cum am fost purtată rând pe rând de-a lungul celor trei povești. Mi-a plăcut să descopăr încetul cu încetul ițele intrigii sărind înainte și înapoi pe scara timpului, nimerind ba în copilăria fetelor, ba pe planeta Zycron unde se refugiau cei doi amanți, ba în timpurile noastre când Iris, o bătrână de 80 de ani acum, hotărăște să-și aștearnă amintirile pe hârtie, un testament lăsat nepoatei ei înstrăinate.

Amarul vine din povestea vieții celor două surori. Două ființe neadaptate, aruncate de mici într-o lume crudă, căreia nu i-au putut face față. Iris a preferat să se retragă în sine după ce-a fost nevoită să se mărite pentru a salva afacerea tatălui său de la faliment și pentru a-și asigura un viitor confortabil, atât ei cât și surorii sale mai mici. Sau cel puțin așa erau socotelile de dinaintea căsătoriei. A ales să accepte pasiv umilințele la care o supunea un soț snob și ipocrit pe care nu-l iubea, în schimbul confortului material. Din prea multă pasivitate, sufletul i-a orbit. Laura în schimb a ales răzvrătirea, iubirea necondiționată, sacrificiul de sine. N-a ajuns nici ea prea departe. Un cuvânt aruncat de sora ei i-a spulberat dorința de-a trăi și-au determinat-o să se sinucidă.

Drept să spun, reacțiile personajelor mi s-au părut nițel exagerate. Nu vreau să cred că pot exista în viața noastră cea de toate zilele asemenea oameni. Le-am acceptat doar ca pe o metaforă. Fiecare dintre noi poate fi într-o oarecare măsură un asasin orb, asemenea lui Iris.  Fiecare dintre noi poate face rău unei ființe dragi, involuntar,  din pricina orbirii cauzate de o prea marea concentrare asupra propriei persoane. Sau din pricina oului protector pe care-l construim în jurul nostru, baricadă împotriva răutăților lumii de-afară. Sau din pricina minciunilor pe care ni le spunem nouă înșine și care ne împiedică să vedem adevărul cel adevărat și crud câteodată.

Pentru că mi-a plăcut "Asasinul orb" m-am încumetat să atac o altă carte a Margaretei Atwood, "Ochi de pisică". Și-așa m-am trezit rostogolindu-mă pe o bilă de sticlă, precum cele din jocurile chinezești, un Ochi de Pisică, prin toată viața Elainei Risley.

Cartea începe cu întoarcerea Elainei, o pictoriță cu oarecare succes, în Toronto orașul copilăriei sale, pentru o expoziție retrospectivă. Dar Elaine se îmbarcă deopotrivă și pe un vehicul ceva mai special ce-o ajută să se rostogolească înainte și înapoi pe scara timpului, căci nu-i așa, "cosmosul e aproape gol și materia nu este de fapt solidă. Ea nu-i decât o mână de atomi cu spații mari între ei, mișcându-se cu viteze mai mari sau mai mici. Oricum, materia și energia sunt două aspecte ale acealuiași lucru... dacă am putea avea suficiente cunoștințe am putea trece prin pereți ca și cum ar fi alcătuiți din aer, dacă am ști destule am putea călători mai iute decât lumina, iar în punctul acela spațiul ar deveni timp și timpul ar deveni spațiu, deci am putea călători în timp, înapoi în trecut." Așa învățase Elaine demult, în copilărie, de la fratele ei savant, Stephen. Iar acum s-a pomenit că încercă o astfel de călătorie în timp, folosind o bilă albastră de sticlă, un Ochi de Pisică. Cu ajutorul ei s-a deplasat prin spațiul-timpul curbat al gândului și-al amintirilor, iar aici, "în spațiul-timpul curbat distanța cea mai scurtă dintre două puncte nu este o linie dreaptă, ci una care urmează fidel curba... iar timpul poate fi expandat sau micșorat și în unele locuri se scurge cu mai mare viteză decât în altele."

Și uite-așa cititorul e purtat înainte și înapoi, prin toată viața Elainei. Copilăria e povestită pe îndelete, cu mai multe pățanii și amănunte. E vremea când se clădește temelia pentru ceea ce va deveni Elaine în viitor, merită o atenție specială. Adolescența vine și ea cu împlinirile ei, tinerețea e mai mult concentrată pe școală, desprinderea de căminul părintesc, primele relații serioase cu reprezentanți de sex opus, apropierile de mișcările feministe. Ritmul devine mai alert pe măsura înaintării în vârstă. Parcă evenimente menționate nu mai sunt atât de hotărâtoare, nu merită o atenție amănunțită, chiar dacă Elaine trece prin căsătorie, maternitate, divorț, o încercare de sinucidere și recunoaștere artistică și o nouă căsătorie.

Dar firul roșu ce străbate întreaga carte a Margaretei Atwood e legătura specială a Elainei cu Cordelia, cea mai bună prietenă a ei din copilărie. Așa părea din exterior, că ar fi prietene, doar mergeau împreună la școală, se jucau împreună, se vizitau. În realitate Cordelia și alte două fetițe deghizate în prietene o chinuiau pe Elaine mai abitir decât un torționar de meserie. Nu o violență fizică, nici pomeneală, aceste chestii sunt ale băieților, doar ei folosesc pumnii și picioarele, fetițele sunt mai subtile. Ele practică o tortură a vorbelor, a aluziilor, una de-a dreptul phihologică, intenția lor e doar de-a-l ajuta pe bietul amărât să devină mai bun. Dacă nu reușești să te ridici la nivelul capriciilor lor ești exclus din grup. Biata Elaine se supune cât poate, închizând în Ochiul de Pisică pe care l-a ridicat la rang de talisman toată amărăciunea, toată voința ei. Reușește să se desprindă abia când ajunge la un pas de moarte și când o întâmplare inițiatică o trece pe un alt nivel de cunoaștere.

După ani și ani, regăsind mica bilă albastră ascunsă în poșetuța roșie de fetiță, Elaine eliberează trecutul din încătușarea sticlei, cu un gest de exorcizare parcă. Și-așa află cititorul cum Cordelia rămâne o prezență continuă în viața Elainei, chiar dacă tirania ei a pierit de mult. Răutățile au fost uitate, dimpotrivă Elaine o ajută cu școala, iar după câțiva ani de despărțire răspunde rugăminții unei Cordelii din ce în ce mai decăzute și vine să o viziteze în spitalul de boli nervoase în care era internată. Atât doar. Nu dă curs rugăminților Cordeliei de a o ajuta să iasă de acolo. O abandonează oarecum. Iar acum, după zeci de ani de absență, își dă seama că singurul vizitator pe care îl așteaptă la deschiderea expoziției retrospective e Cordelia, ceilalți nu contează deloc.

Dar Cordelia nu se arată. Iar Elaine va rămâne doar cu adevărul propriului univers interior. Varianta Cordeliei asupra celor petrecute în copilărie precum și a tuturor celorlalți ce i-au amărât viața, va rămâne un mister. Neputințele celorlalți, neîmplinirile care poate i-au făcut să se poarte așa cum s-au purtat vor rămâne ascunse. Universurile cu mai mult de trei dimensiuni, fie ele și mințile sau sufletele apropiaților noștri, rămân neaccesibile, greu să le pătrunzi tainele. Și chiar dacă te străduiești să privești lumea din papucii celorlalți, nu ești niciodată convins că ai reușit pe deplin.

Dar călătoria își atinge scopul. Nu atât expoziția retrospectivă, ce nu pare mai mult decât un banal eveniment monden, ci împăcarea lui Elaine cu ea însăși, acceptarea trecutului așa cum a fost, fără resentimente, cu o anumită înțelepciune și detașare. Iar acum avionul ce zboară spre Vancouver, trimite sprea casă o femeie ce mai are câteva regrete dar pare că și-a rezolvat traumele sufletești.

Zice Elaine la sfârșit. "Iată ce-mi lipsește, Cordelia: nu ceva ce s-a dus, ci ceva ce nu se va întâmpla niciodată. Două femei bătrâne chicotind împreună la ceai."

Ultimele fraze ale cărții mi-au plăcut mult așa c-am să le înșir aici.

Acum noaptea e deplină, limpede, fără lună dar bogată în stele, care nu sunt eterne, cum se credea cândva, care nu se află unde credem noi că sunt. Dacă ar fi sunete, ar fi ecourile a ceva ce s-a petrecut cu milioane de ani în urmă: o lume alcătuită numai din numere. Ecouri de lumină, strălucind din miezul neantului.

E o lumină veche, iar cantitatea ei e limitată. Suficientă, totuși, ca să poți vedea.

Am început Penelopiada cu așteptarea firească că voi afla povestea lui Ulise spusă de gura Penelopei. O variantă din interior, mai lucidă, mai puțin eroică, poate chiar puțin răutăcioasă, a unei istorii prea mult timp confiscate de bărbați și de legendă.

Și, până la un punct, exact asta am primit.

Penelopa vorbește din mormânt, adică dintr-un loc unde nu mai are nimic de pierdut. E liberă, inteligentă, deloc sentimentală. Nu e soția care așteaptă cu ochii în zare, ci femeia care administrează o absență. Aflăm câte ceva despre vechea ei gelozie față de verișoara Elena, frumoasă, frivolă și irezistibilă, mereu în centrul poveștilor. Aflăm cum e să trăiești lângă un mit fără să fii tu însăți unul (încă). Aflăm cum arată viața unei regine rămase acasă, prinsă în treburi zilnice, calcule, amânări și mici strategii de supraviețuire.

Pe măsură ce înaintam cu lectura, am descoperit încet că eroina pe care o știam de mult timp, soția perfectă, înțeleapta și fidela Penelopa, s-ar putea să nu fie chiar așa. Mitul se destramă, iar în spatele lui apare o gospodină oarecare, cu posibile alunecări amoroase.

Urmează povestea reîntoarcerii lui Ulise, așa cum a intrat în legendă. Ulise se întoarce pe ascuns, deghizat, își testează slujitorii și își recunoaște casa. Are loc masacrul pețitorilor, uciși pe rând, fără proces și fără drept de replică. Ordinea este restabilită prin violență. Apoi sunt executate douăsprezece slujnice, spânzurate pentru presupusa lor neloialitate. Faptele sunt prezentate ca inevitabile, aproape administrative.

Penelopa lipsește din miezul acestor evenimente atât în Odiseea, cât și în Penelopiada. Masacrul pețitorilor și executarea slujnicelor ei preferate se petrec în afara ei. Nici măcar de pe lumea cealaltă nu insistă asupra poveștii lor. Evită, rezumă, întoarce capul. Cele douăsprezece slujnice apar ca o pată pe care Penelopa o ocolește. Vorbește despre ele puțin, cu prudență, fără să intre în detalii. Nu se justifică, dar nici nu se oprește. Eroina fidelității începe să se simtă suspect de confortabil într-un sistem care ucide pe alții ca să-i protejeze reputația.

Pe lângă această demitizare apare o eschivă suplimentară a autoarei. Problema începe odată cu intrarea în scenă a corului celor douăsprezece fete sacrificate.

În tragedia antică, corul are rolul de a lămuri lucrurile, de a ordona sensul și de a stabiliza moral, fiind vocea comunității. Aici, corul face exact opusul. Devine destabilizator. Nu clarifică vina, o amestecă. Nu luminează personajele, le acoperă cu zgomot. Devine procuror, pamflet, manifest și judecată retrospectivă. Literatura se retrage, ideologia preia microfonul. Cele douăsprezece nu mai știu ce sunt sau, mai exact, sunt prea multe lucruri deodată: sclave abuzate, participante entuziaste la veselia pețitorilor, victime pure, martori morali, preotese ale unui cult al Lunii, comentatori ironici cu accente moderne. O varză de interpretări posibile.

Atwood pare să vrea să salveze victimele, să demitizeze eroina și să condamne sistemul. Dacă acesta e scopul, intenția devine prea limpede. Cartea nu mai are încredere în cititor și mai adaugă un strat, și încă unul, până când ironia se transformă în teză, iar potențialul în confuzie.

După ce am închis cartea, am rămas cu două dezamăgiri. Una dintre eroinele mele preferate este terfelită fără măsură. Ar fi putut rămâne o Penelopă interesantă, fără să fie atât de excesiv pedepsită pentru ceea ce a acceptat. Iar acel cor, în loc să lămurească tragedia, o transformă într-o cacofonie de cotcodăceli.

Nu e o carte ratată. Dar e una care vrea prea mult și spune prea tare ce ar fi putut sugera mai inteligent. Din acest motiv, nu cred că o voi trece pe raftul cărților mele preferate.