În jurul lumii prin cărți

Cartea aceasta mi s-a părut un soi de roman bonsai, un poem în proză despre individualismul modern, prezentat ca stare firească, generalizată și lipsită de dramatism. Nu e o carte despre iubiri ratate ci despre oameni care coexistă fără să iasă din propriul monolog. Relația, lectura și intimitatea nu produc o întâlnire adevărată ci confirmă o viață miniaturizată, îngrijită conform instrucțiunilor de manual, suficientă sieși. Precum bonsaiul lui Julio din poveste.

Autorul, poet de felul lui, pare să dezaprobe o viață trăită astfel, să o considere un talant irosit.

Singura mea rezervă ține de metafora bonsaiului, folosită aici doar ca imagine a diminuării și a controlului. La origini, bonsaiul nu vorbește despre eșec, ci și despre continuitate, grijă și o viață împlinită.

Bătrînul care citea romane de dragoste de Luis Sepúlveda este o carte mică, limpede și foarte bine povestită, care se citește pe nerăsuflate, dar lasă în urmă multe gânduri de măcinat.

Romanul spune povestea unui bătrân care trăiește la capătul lumii, în Ecuador, pe malul unui afluent al Amazonului, la marginea junglei. Fost colonist, ajuns între timp un om al locului fără a aparține pe deplin nimănui, el duce o viață retrasă, împărțită între junglă și lectura romanelor de dragoste siropoase. Acțiunea se concentrează asupra vânării unei femele de jaguar care a început să atace oamenii, după ce un vânător iresponsabil i-a ucis puii. Pentru comunitatea de coloniști, animalul devine o amenințare ce trebuie eliminată. Pentru bătrân, vânătoarea se transformă treptat într-o confruntare mult mai complexă, care îl obligă să se raporteze atât la violența oamenilor, cât și la legile junglei.

La suprafață, romanul poate fi citit ca o poveste despre Amazon și despre violența omului alb asupra naturii. Mai adânc însă, miza este echilibrul fragil al unei lumi și felul în care acesta se rupe. Bătrînul nu este un erou și nu aparține pe deplin nici albilor, nici shuarilor. Trăiește la margine, cunoscând jungla și regulile ei, dar fără a fi încă una cu ea.

Pentru mine, uciderea jaguarului trebuie citită în legătură directă cu momentul în care bătrînul este exclus din comunitatea shuar, din paradisul fragil în care aproape că ajunsese să se integreze. Mai devreme, el îl ucide pe căutătorul de aur care l-a rănit mortal pe prietenul său, Nushiño, dar o face în afara ritualului shuar al morții și răzbunării. Gestul, lipsit de forma care i-ar fi dat sens, îl scoate definitiv din comunitatea oamenilor junglei. Confruntarea finală cu femela de jaguar, pornită dintr-o ruptură asemănătoare, uciderea puilor, capătă astfel o altă greutate. De data aceasta, bătrânul acceptă o luptă dreaptă, riscantă, în acord cu legea junglei. Moartea jaguarului nu șterge greșeala inițială, dar reface un echilibru stricat, atât în ordinea lumii, cât și în felul în care bătrânul se așază, în cele din urmă, în ea.

După vânătoare, bătrînul se întoarce la romanele lui de dragoste, care nu mai par o evadare, ci un contrapunct. Într-o lume guvernată de legi dure, de echilibre care se rup și se refac prin violență, ele fac aluzie la un spațiu al fragilității omenești, al inutilului și al zădărniciei. Dragostea din aceste cărți nu este o lege a lumii naturale, ci o invenție omenească, precară și tocmai de aceea necesară. Poate că acesta este ultimul lucru pe care bătrînul refuză să-l piardă atunci când devine, în sfârșit, una cu jungla.

Două povestiri polițiste scurte, scrise în stilul direct și nepretențios al lui Sepúlveda. Prima este despre un killer aflat în pragul pensiei, care o ia razna din cauză că s-a îndrăgostit. Culmea este că, spre final, ajungi să-l îndrăgești și tu. A doua vorbește despre lăcomia bogaților, asigurări de milioane, caimani și o populație amazoniană despre care nu știam nimic. O lectură simpatică, ușoară și distractivă.

O carte mititică, pentru copii, care poate fi citită și de oameni mari, mai ales dacă sunt obosiți și necăjiți. Povestește despre prietenie, solidaritate și curajul de a îndrăzni să ieși din tipare.

Am citit Nocturnă în Chile fără grabă și fără intenția de a trage concluzii. Cartea nu o permite. Nu e un roman care se lasă rezumat sau „explicat”, ci mai degrabă o confesiune spusă pe jumătate, cu pauze, cu ocoluri, cu o voce care știe mai mult decât e dispusă să recunoască.

Povestitorul este Sebastián Urrutia Lacroix, preot și critic literar, un om cultivat, discret și perfect adaptat lumii în care trăiește. Nu e erou și nu e călău. Nu torturează, nu delatează, nu conduce nimic. Citește, scrie, frecventează oameni ca el, încearcă să-și păstreze mintea întreagă într-un Chile care alunecă spre dictatură. Monologul lui, febril și circular, se desfășoară ca o spovedanie fără dezlegare.

Momentul-cheie al cărții, pentru mine, este episodul seratelor literare organizate într-o casă elegantă din Santiago. Sus, poeți și critici discută literatură. Jos, în beci, se torturează oameni. Seratele nu opresc răul, doar îl suspendă temporar. Cultura nu salvează. Nu denunță. Nu protestează. Doar face ca lumea să rămână respirabilă deasupra abisului.

Interpretarea canonică a romanului vede aici un rechizitoriu dur la adresa intelectualilor. Cultura ar fi fost o mască, o formă de complicitate, un mod elegant de a nu vedea. Urrutia ar întruchipa intelectualul vinovat prin pasivitate, prin adaptare, prin refuzul gestului radical. Finalul romanului, cu prăbușirea discursului și celebra „furtună de căcat”, ar marca falimentul tuturor justificărilor.

E o lectură coerentă, dar nu singura posibilă.

Eu am citit cartea altfel. Nu ca pe o condamnare, ci ca pe o mărturie. Urrutia nu mi s-a părut un om care se ascunde în spatele culturii, ci unul care se sprijină de ea ca să nu o ia razna. Cultura nu îl absolvă, dar nici nu îl transformă în vinovat. Îi oferă un limbaj pentru a suporta adevărul despre lumea în care a nimerit.

Nu cred că romanul cere eroism. Nu cred că sugerează că „se putea altfel” fără costuri inumane. Nocturnă în Chile arată mai degrabă cât de puțin spațiu real de manevră are individul într-un sistem opresiv și cât de ușor e, retrospectiv, să ceri curaj absolut dintr-o poziție sigură.

Există în carte o pagină care mi-a plăcut cel mai mult. O conversație despre umbre, orbi și capcane, spusă aproape în treacăt. Mi-a amintit de tragediile grecești. De Cassandra. De acea luciditate care nu salvează pe nimeni, dar nici nu minte. Bolaño nu e un moralist. E un tragic modern. Scrie dintr-o lume în care zeii au plecat, iar oamenii trebuie să trăiască mai departe cu ce le-a rămas.

Pentru mine, Nocturnă în Chile nu e despre vinovăția intelectualului, ci despre limitele omului. Despre frică, adaptare, decență și despre cât de subțire e gheața pe care pășim fiecare, atunci când istoria o topește sub pași. O carte incomodă, neliniștitoare, care nu oferă verdicte, dar lasă urme.