Autori

În Baudolino, Umberto Eco alege, deloc întâmplător, să lase povestea Evului Mediu pe seama unui saltimbanc. Baudolino nu este nici erou, nici savant și nici moralist. Este un om descurcăreț și bonom, cu o imaginație vie și cu o nevoie sinceră de a face lumea mai ușor de locuit. Tocmai de aceea vocea lui se potrivește atât de bine unei epoci în care adevărul nu era încă așezat în tipare logice iar lucrurile mai degrabă se spuneau decât se demonstrau.

Baudolino își începe cronica cu o precauție blândă. Nu promite adevărul și nici nu cere să fie crezut pe deplin. Spune doar că va povesti cum știe el. Iar felul în care o face spune deja foarte mult. Începutul este scris într-o latină împestrițată, amestecată cu limba care abia se naște. Latina culturii consacrate nu mai e sigură pe ea, limba nouă nu e încă stabilizată, iar cele două se încurcă una pe alta cu o naturalețe dezarmantă. Este limba unei culturi aflate în durerile facerii. Și totuși, surprinzător, cititorul o înțelege. Nu pentru că ar fi corectă, ci pentru că sensul reușește să străbată prin ea. Tot așa străbate și prin povestea lui Baudolino, chiar și atunci când adevărul rămâne nesigur.

În fața lui stă Nicetas Choniates, cronicarul. Un om al ordinii, al faptelor și al memoriei scrise. Nicetas ascultă, notează, mai ridică din sprânceană, dar nu întrerupe. Știe că povestea e alunecoasă, însă știe și că, în lipsa ei, nu rămâne nimic. Rațiunea occidentală, încă tânără și puțin stângace, seamănă aici cu o rățușcă urâtă care merge mai departe cum poate. Când nu înțelege, lasă loc fantasticului, nu din slăbiciune, ci dintr-un instinct de supraviețuire.

Al treilea chip al acestei istorii este Abdul, devenit Ioan. Un călugăr blând, aproape sfânt, care nu explică nimic și nu inventează nimic. El crede pur și simplu. Credința lui nu e zgomotoasă și nici folositoare. Este frumoasă și vulnerabilă. Într-o lume clădită din vorbe, documente și povești, Abdul rămâne fragil tocmai pentru că nu știe să spună o poveste despre sine.

Eco nu opune aceste figuri una alteia cu cruzime. Le lasă să coexiste, fiecare cu limitele și frumusețea ei. Minciuna lui Baudolino nu e rea, rațiunea lui Nicetas nu e rece, credința lui Abdul nu e naivă. Împreună alcătuiesc o lume care încă se caută pe sine.

Poate că adevărata forță a lui Baudolino stă tocmai în această bunăvoință încăpățânată. Baudolino nu este un impostor și nici un cinic. Minte, inventează, înflorește, dar nu vrea răul nimănui. Poveștile lui nu sunt arme, ci pansamente. Ele încearcă să lege ce e rupt și să dea un sens acolo unde lumea se destramă sau nu se lasă înțeleasă.

Limba lui imperfectă spune același lucru. Cultura nu se naște din exactitate, ci din încercări bine intenționate. Rațiunea merge înainte șchiopătând, credința pură rămâne frumoasă și fragilă, iar minciuna blândă ține loc, uneori, de explicație. Nimic nu e definitiv, dar nimic nu e spus cu cruzime.

De aceea cartea nu rămâne în Evul Mediu. Fără să ne acuze, ne amintește că nici noi nu suntem foarte diferiți. Mergem și noi mai departe spunându-ne povestea cum putem, nu foarte corect și nu foarte coerent, dar cu speranța că, atâta timp cât intenția e bună, lumea încă se ține pe linia de plutire.