Autori

În această carte am făcut cunoștință cu Gian Francesco Poggio Bracciolini, secretar în Curia papală, mare umanist și căutător de cărți. În plus, un om cu o caligrafie de invidiat, lucru extrem de prețios pe vremea lui.

Întâmplarea relatată în carte s-a petrecut aievea și, după părerea autorului, a modificat ireversibil cursul istoriei. E vorba despre descoperirea într-o mănăstire germană în anul 1417, de către secretarul pontifical Poggio Bracciolini, a unui manuscris vechi de șase sute de ani cuprinzând poemul lui Lucrețiu, De rerum natura, socotit pierdut pentru totdeauna. Odată citit și înțeles acest poem, ideile filosofiei lui Epicur au revenit și ele în circuit. Atomii, inutilitatea zeilor, căutarea fericirii ca scop principal al vieții omului au început să fie din nou analizate, acceptate, adoptate.

Dat la copiat și răspândit imediat în cercurile umaniștilor vremii, poemul a fost impulsul necesar care a făcut cu putință Renașterea. Începând cu copia făcută de mâna lui Machiavelli, continuînd cu exemplarul tipărit purtând comentariile marginale ale lui Montaigne, cu filozofia lui Giordano Bruno inspirată din lectura poemului sau cu știința lui Galileo Galilei, până la exemplarele aflate în biblioteca unuia dintre cei mai importanți președinți americani, Thomas Jefferson, ba chiar până la Darwin, Freud sau Einstein, poemul lucrețian a contribuit din plin la modelarea gândirii și științei așa cum le cunoaștem azi.

Citatul ultim ( pe care l-am copiat de pe coperta cărții ), deși mi se pare exagerat, poartă un sâmbure de adevăr. N-o fi fost redescoperirea lui Lucrețiu singurul factor ce-a declanșat Renașterea. Dar sunt întru totul de acord cu ideea că în Renaștere a încolțit sămânța a ceea ce suntem noi astăzi, a felului în care suntem obișnuiți să privim lumea.

Ce m-a convins însă cu adevărat nu e neapărat ideea că un singur manuscris ar fi putut schimba lumea, ci fragilitatea întregului lanț. Un text salvat din întâmplare, copiat de mâini obosite, citit de câțiva oameni curioși, comentat pe margini, trecut mai departe. Istoria ideilor nu avansează mereu prin revoluții spectaculoase, ci prin asemenea accidente fericite, prin gesturi mărunte care, privite de aproape, nu par să anunțe nimic. Clinamen vorbește, de fapt, despre hazardul care face posibilă continuitatea.

După ce-am citit Clinamen m-am grăbit să adaug pe hartă o bulină în dreptul Bibliotecii Medicea Laurenziana, locul în care se găsesc manuscrisele lui Poggio Bracciolini și ale prietenului său Niccolò de' Niccoli, personaj ce apare și el în carte. Alături de mii de alte manuscrise traduse și copiate în timpul Renașterii din autori antici. ( de trei ori i-am bătut în poarta bibliotecii, dar degeaba, era închisă )