Autori

Uite o altă carte care descrie lumi de mult apuse, atitudini „demodate” și priviri asupra vieții care par dispărute de mult, dar pe care, dacă am râcâi puțin suprafața lucioasă a lumii moderne, le-am găsi undeva adânc săpate în noi.

Romanul Lumânările ard până la capăt e construit pe o acțiune minimă. După patruzeci și unu de ani, doi bărbați care au fost cândva cei mai buni prieteni se reîntâlnesc într-un castel izolat, aflat undeva departe, în străfundurile unei păduri seculare. Gazda este un bătrân general austro-ungar, care se pregătește să-și întâmpine prietenul înstrăinat pentru o ultimă confruntare, o ultimă lămurire a lucrurilor întâmplate demult și care au dus, în cele din urmă, la ruptura iremediabilă dintre ei.

Generalul pare un favorizat al sorții. Bogat de când se știe, descendent al unei vechi familii aristocratice maghiare, alege să-și urmeze până la capăt stilul de viață moștenit, învățat și aliniat cu propriul caracter. Prietenul său e diferit. E omul misterului, al muzicii și al cuvintelor nespuse. E cel care a ales să plece, încercând astfel să tranșeze un conflict cu consecințe mult prea dureroase.

Care să fi fost mărul discordiei aterizat între cei doi? O femeie, bineînțeles: Kristina, soția generalului. Dacă romanul ar fi rămas la nivelul acestui triunghi amoros, ar fi fost doar siropos. Dar nu aceasta este miza.

Întâlnirea dintre cei doi e dominată de lungul monolog al generalului, de intervențiile minime ale prietenului său, de o cină ritualică și de o întrebare târzie legată de sensul unor vieți trăite sub semnul pasiunii. Cititorul rămâne la sfârșit cu multe întrebări fără răspuns și cu mai multe gânduri de măcinat decât avea la începutul cărții.

Dincolo de această schemă simplă, romanul mi s-a părut că pune față în față două moduri radical diferite de a exista pe lumea asta, la fel de valide, la fel de intense dar, din păcate, incompatibile. Pentru păstrarea unui echilibru al universului, viața însăși pare să creeze o forță de atracție irezistibilă între cele două. Sunt atrase irațional una către cealaltă, precum muștele de becul aprins. Și astfel, inevitabil, se pârlesc niște aripi.

Pe de o parte există lumea generalului și a tatălui său. Este o lume colorată în alb și negru, a vânătorilor, a deciziilor definitive, a jurămintelor care nu se renegociază. O lume pe care o recunoști imediat ca aparținând aristocrației maghiare vechi. Am aflat că ar exista și un cuvânt greu de tradus care să o definească, tartás, și care înseamnă a sta drept în tine chiar și atunci când pierzi totul. Generalul nu e rigid, ci consecvent. Poate iubi intens și prietenia, și pasiunea. Poate accepta pierderea fără resentiment. Pentru el, viața trebuie trăită integral, chiar dacă asta înseamnă să ardă până la capăt. Acest caracter este în același timp o alegere conștientă și o moștenire culturală și aproape genetică. Generalul nu poate funcționa altfel.

În opoziție stă lumea nuanțelor. Lumea lui Konrad, a Kristinei, a mamei generalului, învăluită în muzica lui Frédéric Chopin. O lume a vibrației, a griurilor, a pasiunii trăite fără declarații finale. Chopin nu pare pomenit întâmplător. E muzica unei intensități interioare care nu are nevoie să se transforme într-o teză despre viață. Konrad acceptă pasiunea ca sens, la fel ca generalul, dar nu simte nevoia să o formuleze. O suportă. O duce. Și pleacă. E tot o lumânare care arde până la capăt, dar în alt fel.

Mai există în carte un personaj interesant care pare să scape din logica, oarecum masculină, de vânător și vânat, de sacrificiu ritualic și miel al jertfei, și în care se condensează, într-un fel discret, felurile antagonice de a trăi viața ale celor doi prieteni. Apare ca un zgomot de fundal, dar suficient de puternic ca să nu poată fi ignorat. E vorba de Nini, doica generalului, cea care pare să înțeleagă și să aline răni de o parte și de alta a baricadei. M-am întrebat de ce autorul nu a făcut-o un simplu servitor devotat al familiei generalului. De ce doică? Pentru că ea pare să hrănească cu o iubire adevărată, lipsită de teze și de granițe, menținând viața în mișcare după ce toate sensurile s-au epuizat.

La final eu, cititorul, am rămas oarecum cu buzele umflate. Cartea nu se închide odată cu ultima pagină. Dimpotrivă, abia atunci încep întrebările adevărate, cele care cer timp, rumegare și poate chiar o a doua lectură. Sensurile nu sunt oferite, ci lăsate să plutească, fiecare fiind nevoit sau constrâns să le dezlege din prisma propriului său caracter.

Citind ulterior recenzii, m-a uimit diversitatea opiniilor și incompatibilitatea interpretărilor. Aceeași carte a fost citită ca un roman al obsesiei, ca o meditație asupra pasiunii, ca o dramă a prieteniei sau ca un exercițiu de nostalgie aristocratică. Poate că tocmai această pluralitate ireconciliabilă spune cel mai bine ce fel de roman este Lumânările ard până la capăt.

O carte care nu caută consensul și nu liniștește, ci obligă cititorul să se poziționeze. Și care continuă să ardă, în felul ei, mult după ce lumânările s-au stins.