Autori

În Palatul Viselor, Ismail Kadare construiește o lume imperială imprecis datată, recognoscibil otomană, dar deliberat scoasă din istorie. Nu aflăm anul, nu avem repere exacte, nu ni se spune ce regim este acesta dar bănuim că trebuie să fie undeva înaintea războaielor balcanice și a primului război mondial. Înțelegem repede că imperiul este obosit și încearcă să se apere de ceea ce nu mai poate controla.

Romanul a fost scris într-o perioadă dubioasă din punct de vedere politic, într-un regim autoritar real, iar această situație explică multe. Atât opacitatea lui, Kadare neputând spune direct ceea ce avea în cap cât și interpretările ce i s-au dat ulterior publicării lui, în Franța. Romanul a fost scris în anii 1970-1980 în Albania, publicarea lui a fost interzisă acolo și a văzut "lumina tiparului" abia în 1990, la editura Fayard.

În Palatul Viselor, imperiul otoman creează Tabir Saray (palatul viselor) ca pe o instituție destinată citirii viitorului, nu controlului prezentului. Visele sunt predate autorităților de bunăvoie, de fiecare supus al imperiului, într-o practică care se înscrie într-o tradiție veche de interpretare a semnelor. Fiecare participant speră, în mod firesc, ca tocmai visul său să fie cel decisiv, Marele Vis prezentat sultanului în fiecare zi sfântă de vineri, cel care va preveni o catastrofă sau va orienta destinul imperiului într-o direcție favorabilă. Nu există constrângere, pedeapsă sau coerciție explicită. Palatul funcționează mai degrabă ca un oracol instituționalizat, comparabil cu auspiciile romane, cu oracolul din Delfi sau cu tradiția tălmăcirii viselor din lumea islamică. Neliniștea pe care o produce nu vine dintr-un exces de forță, ci din faptul că destinul, odată colectat și interpretat birocratic, se îndepărtează de cei care l-au visat și începe să capete o autonomie proprie.

În critica "canonică" Palatul Viselor este citit, în general, ca o alegorie a totalitarismului, o critică indirectă a statului represiv, un roman „kafkian” despre control și alienare. Această lectură este legitimă, dar după părerea mea este și simplificator. Ea pune accentul pe dimensiunea politică și morală și mai puțin pe ambiguitatea culturală și imperială a textului. Este o interpretare stabilizată de contextul post-1989 și de nevoia de a integra romanul într-un canon inteligibil pentru cititorul occidental.

Interpretarea general acceptată a romanului rămâne aceea a unei caricaturi nemiloase a totalitarismului aflat în descompunere. Lectura aceasta poate rămâne valabilă. Ea spune ceva real despre carte și despre epoca în care a fost scrisă. Nu știu părerea albanezilor înșiși despre carte. Și mă întreb cum ar citi acest roman un marțian sau un extraterestru venit de pe o planetă suficient de îndepărtată încât să nu fie contaminat de istoria noastră politică recentă.

Privit de pe planeta mea, Palatul Viselor seamănă mai degrabă cu un aparat al serviciilor secrete însărcinat cu o misiune difuză și ambițioasă: aceea de a măsura pulsul inconștientului colectiv. Birocrații viselor încearcă să extragă sens din materia cea mai instabilă cu putință, visele cețoase care plutesc prin mintea supușilor, nu pentru a-i controla direct, ci pentru a construi din ele un adevăr convenabil celui care deține puterea la un moment dat.

Lupta reală nu se dă între Palat și populație, ci între instanțele superioare ale puterii: sultanul, vizirul și marea preoțime. În roman această confruntare rămâne însă schematică, aproape abstractă, ca și cum ar fi prea veche și prea repetitivă pentru a mai avea nevoie de portrete detaliate.

Personajul central, Mark-Alem, ar fi putut fi un tânăr ca oricare altul, cu fericiri și nefericiri mărunte, cu o viață normală și previzibilă. Ghinionul lui este că s-a născut într-o familie albaneză puternică, a cărei istorie s-a împletit strâns cu cea a sultanilor otomani. Din rațiuni înalte, care nu îi sunt nici explicate, nici negociabile, vizirul, unchiul său, îl împinge în funcția de director al Palatului Viselor, transformându-l într-un idiot util, perfect adaptat unui mecanism pe care (poate) nu îl înțelege pe deplin și pe care nu îl contestă. Sau poate doar o jertfă suplimentară, a la Meșterul Manole, fătă d care nici o construcție solidă nu poate exista.

Așadar, poate că romanul nu vorbește doar despre totalitarism, ci despre orice stat care a trăit suficient de mult timp încât să se încremenească în birocrații sterile și în lupte de putere între "elite". Palatul Viselor nu este o excepție monstruoasă, ci un produs aproape inevitabil al longevității instituționale.

Privit din această perspectivă, Palatul Viselor nu este nici o distopie clasică, nici o satiră exclusiv politică. Este descrierea unui mecanism prin care o societate ajunsă la maturitate încearcă să se asculte pe sine, să-și măsoare propriul zgomot interior și să descifreze semnele unui viitor care nu mai poate fi controlat, dar care încă mai poate fi interpretat. Dacă un extraterestru ar trage o concluzie despre planeta noastră, aceasta nu ar fi că oamenii creează aparate represive, ci că, atunci când societățile îmbătrânesc, ele dezvoltă instituții dedicate citirii sensului, nu pentru a-l impune, ci pentru a avea iluzia că îl pot înțelege înainte să fie prea târziu.”