Autori

Cronica păsării arc de Haruki Murakami

Dacă era doar jumătare din cât e i-aș fi dat ⭐⭐⭐⭐★

dar așa m-am mulțumit cu ⭐⭐⭐★★ (adevărul e că nu mă pot hotărâ)

Din această carte am aflat că Făt-Frumos și-a luat lumea în cap și s-a ascuns în Japonia sub numele de Toru Okada. Dar pentru că în străfundurile ființei lui a rămas totuși un Făt-Frumos veritabil, n-a scăpat nici de data aceasta de o grămadă de aventuri care de care mai fantastice.

Bineînțeles, principala lui sarcină a fost să o salveze pe Ileana-Cosânzeana-Kumiko de zmeul-zmeilor-Noboru Wataya ce e aici un fel de geniu politico-științifico-ocult. Bineînțeles, a fost ajutat în toate încercările prin care a trecut de Sfinte Vineri ascunse în personaje precum surorile Malta și Creta Kano sau tânăra vecină Mai Kasahara sau sclipitorii Nucșoară și Scorțișoară. N-a lipsit nici călătoria pe lumea cealaltă, sau mai bine zis în străfundurile propriei ființe ( aici fundul unei fântâni ) pe spinarea unei Ghionoaie ( aici pasăre arc ).

Pe de altă parte însă, în fundalul cărții apar mereu, ca un laitmotiv, crâmpeie din istoria cea reală și modernă a Japoniei. Evenimentele dezvăluite aici nu sunt deloc măgulitoare. Sunt scoase la iveală lucrurile regretabile pe care le-au făcut japonezii în Manciuria și China în timpul celui de-al doilea război mondial. Sunt demascate mașinațiunile politice dubioase dintr-o Japonie postbelică, năucită și dezorientată.

După ce-am întors ultima pagină a cărții am stat și m-am întrebat. Oare despre ce-o fi vorba în propoziție ? Să fie oare vorba doar despre povestea neînțelegerilor apărute în căsnicia lui Toru Okada cu Kumiko sau e de fapt vorba despre coabitarea nefericită a lui Haruki Murakami cu Japonia lui natală.

Oricum, pentru mine personal, cea mai simpatică spusă a cărții a fost haiku-ul bătrânului clarvăzător Honda, supraviețuitor al bătăliei de la Nomonhan unde japonezii au mâncat o bătaie cruntă de la ruși.

Dacă faci pe mortul / Plutești în libertate / Nomonhan.

Mi-a amintit de teoria lui Mircea Eliade ce spunea că poporul român a ales să supraviețuiască vremurilor ieșind din Istorie. Exact ca domnul Honda. La o primă vedere ar părea o lașitate, acest refuz al luptei. Pe de altă parte însă ar putea fi vorba de o alegere făcută cu bună știință, o abandonare a profanului în favoarea sacrului.

Mă vedeam pasăre-arc, zburând pe cerul verii, poposind pe creanga unui copac uriaș, răsucind arcul lumii. Dacă nu mai exista, cineva trebuia să-i preia atribuțiile, cineva trebuia să răsucească în locul ei arcul lumii. Altfel, aceasta se defecta și sistemul deja fragil înceta să mai funcționeze. Singurul care a observat totuși dispariția ei eram eu, se pare.

A primit de la mine trei steluțe pentru că la sfârșit m-am simțit ca o oaie proastă, nu ca una șmecheră cu o stea desenată pe spinare ( se pare că la japonezi stelele nu se poartă în frunte ).

Din cartea asta am aflat că oculta mondialo-japoneză stă ascunsă sub blana mițoasă a unei mioare mai aparte. Și-am mai aflat că și acolo, în Japonia, există eroi tineri și neînfricați ce pornesc un război izbăvitor împotriva ei, asemenea tânărului agent publicitar ce ne istorisește pățaniile lui și a ale prietenului său din copilărie, Șobolanul.

Mai mult de-atât nu m-a dus capul.

Noi, oamenii, putem să rătăcim după bunul plac pe tărâmurile întâmplării, ca niște semințe purtate pe aripile vântului de primăvară.

În același timp însă, putem susține că nimic nu este întâmplător. Ceea ce s-a întâmplat deja e cert că s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat încă e cert că nu s-a întâmplat. Altfel spus, avem o existență efemeră prinsă între "totul" din urma noastră și "nimicul" dinaintea ochilor. Nu e loc nici de întâmplare, nici de posibilitate.

În realitate, cele două puncte de vedere nu sunt diametral opuse, ci mai degrabă (ca în aproape toate opozițiile) seamănă cu două nume diferite ale aceluiași fel de mâncare.

Până la urmă cartea aceasta mi-a plăcut cel mai mult, poate din pricină că e subțirică și autorul n-a apucat să dezvolte prea multe idei în ea care să-mi distragă atenția și să mă plictisească.

E povestea lui Hajime, un prosper om de afaceri posesor a unor baruri aducătoare de profit, soț norocos și tată de familie. Toate bune și frumoase, doar că pe Hajime îl macină o veche problemă rămasă nerezolvată. Amintirea iubirii din copilărie pentru colega lui de școală Shimamoto, pură și puternică, ce s-a terminat brusc lăsându-i o umbră în suflet și piesa lui Nat King Cole, La sud de graniță, în amintire. Reîntâlnirea celor doi e posibilă, destinul pare să le acorde celor doi o nouă șansă. Dar oare are loc cu-adevărat întâlnirea lui Hajime cu Shimamoto în viața reală sau se întâmplă toate doar în închipuirea lui Hajime?

Ce mi-a șoptit mie această carte ? Mi-a vorbit despre maturizare. Despre puterea de a înfrunta revelația că nu toate visele și iluziile tinereții sunt posibil de realizat, că ceea ce aștepți să găsești La sud de graniță nu există de fapt și în realitate. Și că ar fi înțelept să nu rămâi închistat în aparenta normalitate a vieții construite de tine până acum, așa plină de cai verzi pe pereți cum e ea, alienantă și incompletă, riscând s-o iei razna precum oamenii Siberiei ce pornesc de nebuni în căutarea unui teren aflat la vest  de soare. Că la un moment dat din viață ar fi cazul să lași în urmă iluziile și să pornești iar la drum cu capul limpede. Adică să te maturizezi cu-adevărat.

Trăiam cu impresia că eram amândoi ființe neîmplinite, în așteptarea a ceva care să ducă la împlinirea noastră. Și așteptam lucrul acesta. Stăteam în fața unei uși pe care nu o mai văzusem până atunci. Eram doar noi doi, într-o licărire palidă, ținându-ne de mână cale de zece secunde. 

-Eu, cel de acum, am senzația că mereu încerc să devin altcineva. Parcă aș vrea să ajung într-un loc nou, să încep o viață nouă, să dobândesc o personalitate nouă. Am făcut lucrul acesta de nenumărate ori până acum. Până la un punct a fost vorba de creștere, mai degrabă însă cred că a fost altceva, ceva care s-ar putea numi schimbarea personalității. Devenind un altul, putem să scap de ceva care nu-mi convenea și eram absolut convins că pot face orice atâta vreme cât îmi dau silința. Cu toate strădaniile mele însă, n-am ajuns la nici un rezultat. Oriunde m-am dus, am fost același. Ceea ce mi-a lipsit, n-a mai putut fi niciodată suplinit. Chiar dacă peisajul s-a schimbat, chiar dacă ecoul celor auzite au fost cu totul altele, eu am rămas aceeași persoană neîmplinită, imperfectă. Ceea ce îmi lipsește, îmi dă o senzație de foame și sete nebună.

M-a cam scos din sărite, cel mai probabil din pricina sentimentelor de la început, în mare contradicție cu cele de la sfârșit. Până la un punct am fost cât se poate de încântată. Mi-a căzut cu tronc Toru Watanabe și indeciziile lui legate de Naoko și Midori, mi-a plăcut povestea ce se țesea, promițând la sfârșit un chimono cât se poate de frumos. Din păcate nu mi-am putut menține entuziasmul până la sfârșit din pricina prea-multelor sinucideri și partide de sex.

Am să ignor totuși gustul amar lăsat de carte și am să-i aplic propria mea ștampilă care s-o facă mai digerabilă, pe care scrie cam așa.  În Pădurea norvegiană e descrisă trauma născută în sufletul unui tânăr, Toru Watanabe, la moartea celui mai bun prieten al său Kizuki, cel rămas mereu la vârsta de șaptesprezece ani după ce-a hotărât să se sinucidă. Bietul Watanabe va încerca ani buni de-atunci înainte să-și revină, oscilând mereu între Moarte - reprezentată de Naoko și Viață - reprezentată de Midori.

Și pentru că pasajele pe care le-am subliniat în această carte nu-mi mai spun mare lucru acum, am să închei cu versurile din cântecul Beatles-ilor, ce-a dat titlul și ( după mintea mea ) subiectul cărții. Pe post de rezumat. Chestia e că de-acum înainte, ori de câte ori voi auzi această melodie gândul îmi va zbura spre imaginea eterică, de o frumusețe desăvârșită, a lui Naoko.