Autori

Aș fi fugit în Corfu atunci, pe loc, chiar după ce-am citit ultima pagină. Cartea m-a vrăjit, mi-a adus o bucățică de copilărie înapoi. M-a umplut de invidie pentru libertatea lui Gerry de-a hălădui în voie pe dealuri arse de soare, pentru personajele interesante cu care s-a intersectat. Personaje cu două, patru, o mulțime de picioare ...
"Familia mea și alte animale" a apărut și în limba romană, dar eu nu am găsit aici ediția veche pe care o am acasă. Cartea e prima din cele trei scrise de Gerald Durrell despre timpul petrecut în Corfu pe când era copil, câțiva ani magici de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Personajele principale sunt locuitorii necuvântători ai insulei, gângănii, broaște testoase, păsăret, după care urmează familia, prietenii, vecinii.
Păcat că magia acelei vieți a dispărut demult.

Cartea aceasta e continuarea poveștii trăite de Gerald în insula Corfu. Deși și-a mai pierdut din suflu, tot mi-a făcut plăcere să o citesc (în limba română și de data aceasta).

Mai există o a treia carte "Grădina zeilor" care, împreună cu cele pomenite deja formează Trilogia Corfu. Nu știu dacă a apărut sau nu la noi, eu nici nu am văzut-o prin librării, nici nu am citit-o. Mă așteaptă însă pe Kindle.

Povestea începe când familia Durrell hotărăște să înlocuiască mohorâta Anglie cu însorita Grecie și se mută cu mic cu mare în Corfu. Am făcut cunoștință rând pe rând, cu Margo, Larry și Leslie frații micului (pe atunci) Gerry, cu Mama, cu Spiro, grecul ce i-a adoptat pe loc din momentul în care au ajuns pe insulă, și nu în ultimul rând cu Roger câinele familiei. Am savurat alături de ei parfumul special al insulei, m-am distrat copios de pățaniile trăite de personajele principale. Am stat și eu cu sufletul la gură pe măsură ce Gerry descoperea fauna infinită din jur, îndrumat cu tact și dragoste de prietenul său, doctorul Theodor Stefanides.

Am aflat poveștile omului cu gândaci de trandafir, a șopârlei Geronimo și a călugăriței Cecilia, povestea Coțofenelor , a țestoasei Ahile, a bufniței Ulise, a porumbelului Quasimodo și a altor multe personaje necuvântătoare.

Cele două cărți îți transmit nostalgia unei copilării fericite și dorința de a merge și vedea cu ochii tăi insula în care se pot face atâtea descoperiri minunate.

Două lucruri m-au atras către catrea asta. Autorul, Gerald Durrell, a cărui trilogie despre Corfu am îndrăgit-o atât de mult. Și titlul haios, care îmi sugera c-o să am parte de aceeași proză simpatică ca cea din mai sus pomenita trilogie. Ei, n-a fost chiar așa.

Cartea e povestea ultimei călătorii pe care a făcut-o Gerald Durrell în Madagascar, în căutare de specii pe cale de dispariție ce trebuiau salvate. Expediția a avut loc doar cu cinci ani înainte de moartea autorului, iar copilul năzdrăvan din Corfu a fost înlocuit cu omul de știință serios, nițel bolnav, nițel obosit de viață poate. Dar cu același dar al povestirii.

Cartea ne dezvăluie aventurile unei echipe anglo-franco-malgașă pornită în căutarea unor specii de animale rare pe care urmau să le prindă și să le strămute pe insula Jersey în Durrell Wildlife Conservation Trust. Acolo animalele aveau să intre într-un program de înmulțire supravegheată și, în cazul în care condițiile viitoare din Madagascar o vor permite, strănepoții animalelor prinse vor fi fie reintroduse în mediul lor natural. Cu alte cuvinte, o altfel de încercare de salvare a unor specii de la dispariție.

Printre animalele selectate pentru program s-a strecurat și ciudatul aye-aye.

In the gloom it came along the branches towards me, its round, hypnotic eyes blazing, its spoon-like ears turning to and fro independently like radar dishes, its white whiskers twitching and moving like sensors; its black hands, with their thin, attenuated fingers, the third seeming prodigiously elongated, tapping delicately on the branches as it moved along, like those of a pianist playing a complicated piece by Chopin. It looked like a Walt Disney witch’s black cat with a touch of ET thrown in for good measure. If ever a flying saucer came from Mars, you felt that this is what would emerge from it. It was Lewis Carroll’s Jabberwocky come to life, whiffling through its tulgey wood.

It lowered itself onto my shoulder, gazed into my face with its huge, hypnotic eyes and ran slender fingers through my beard and hair as gently as any barber. In its underslung jaw, I could see giant chisel-like teeth, teeth which grow constantly, and I sat quite still. It uttered a small, snorting noise like ‘humph’ and descended to my lap. Here, it inspected my walking stick. Its black fingers played along its length as if the stick were a flute. Then it leant forward and, with alarming accuracy, almost bisected my stick with two bites from its enormous teeth. To its obvious chagrin, it found no beetle larvae there and so it returned to my shoulder. Again, it combed my beard and hair, gentle as a baby breeze.

Then, to my alarm, it discovered my ear. ‘Here,’ it seemed to say to itself, ‘must lurk a beetle larva of royal proportions and of the utmost succulence.’ It fondled my ear as a gourmet fondles a menu and then, with great care, it inserted its thin finger. I resigned myself to deafness – move over, Beethoven, I said to myself, here I come. To my astonishment, I could hardly feel the finger as it searched my ear like a radar probe for hidden delicacies. Finding my ear bereft of tasty and fragrant grubs, it uttered another faint ‘humph’ of annoyance and climbed up into the branches again.