Autori

O carte încâlcită, dar nu fără rost. În mers de rac înaintează exact cum îi spune titlul, se întoarce mereu, schimbă unghiul și ajunge de unde a pornit, în acest caz la tipare de gândire care se repetă.

Pornind de la scufundarea vasului Wilhelm Gustloff, Günter Grass vorbește despre un episod incomod, suferința civililor germani la sfârșitul războiului și felul în care asemenea subiecte pot fi împinse sub preș atunci când nu se potrivesc interpretării canonice a istoriei. Numai că ceea ce bagi sub preș nu dispare. Poate fi redescoperit și folosit pentru spălarea creierului în orice direcție.

Asta mi s-a părut partea cea mai bună a cărții. Cei doi puști, Konrad și Wolfgang, cercetează trecutul, dar ajung să se identifice cu două personaje istorice opuse, să absolutizeze fiecare propria tabără și, în cele din urmă, să repete vechile mecanisme. Orbirea, lipsa măsurii și abandonarea unei minime morale arată la fel de urât de ambele părți.

Iar finalul — „Asta nu va înceta. Niciodată nu va înceta.” — mi se pare cheia cărții. Poate nu suntem condamnați să repetăm exact aceeași istorie, dar pentru că revenim mereu, ca racul, la aceleași tipare de gândire, simplificatoare. Se schimbă taberele, lozincile și generațiile. Mecanismul rămâne.

O carte pe care am început-o cu entuziasm, am continuat-o uneori cu exasperare și am terminat-o într-un armistițiu. Ideea de la început mi-a plăcut mult: Oskar refuză să crească și rămâne bufonul care privește lumea adulților din afara regulilor ei, cu ochii larg deschiși și toba la îndemână. Din această poziție privilegiată poate vedea ridicolul, lașitatea și absurdul unei societăți care alunecă spre nazism.

Toba de tinichea este și povestea unei lumi dispărute: Danzigul copilăriei lui Günter Grass, orașul german, polonez și cașub care nu mai putea exista după război. Romanul este atât de impregnat de propria lui biografie — cartierul, familia de mici comercianți, mediul catolic, amestecul de populații, iar mai târziu experiențele din Germania postbelică — încât uneori pare o autobiografie trecută printr-o oglindă deformantă.

Pe drum însă, Grass își îngroapă uneori propria idee sub sute de pagini de grotesc, digresiuni, sexualitate, jocuri de cuvinte și imagini care par să existe numai pentru plăcerea autorului de a le inventa. Scrie aproape așa cum germana construiește cuvintele interminabile: lipește poveste de poveste, metaforă de metaforă, până când uiți de unde ai plecat. De multe ori m-am întrebat dacă mai există vreo ieșire din ceața asta.

Poate că pentru cititorul german multe dintre ițele poveștilor spuse în carte ies mai repede din ceață. Pentru mine, sensul s-a conturat abia spre sfârșit, când devine limpede că Oskar nu poate rămâne pentru totdeauna copilul-bufon care observă lumea adulților fără să-i accepte regulile. Nici el nu rămâne în afara jocului: alegerile lui au consecințe, iar granița dintre vinovăție și nevinovăție devine tot mai greu de trasat. Crește, dar crește strâmb.

După părerea mea metafora lui Grass depășește istoria Germaniei naziste și postbelice. Nicio maturizare, a unui om sau a unei societăți, nu se petrece păstrând intactă iluzia inocenței. A trăi înseamnă inevitabil să intri într-o lume imperfectă, cu alegerile, compromisurile, responsabilitățile și zonele ei gri. Poți refuza să crești, poți încerca să rămâi spectator și să judeci lumea de pe margine, dar nu poți rămâne cu adevărat în afara ei. Iar în urma ta rămâne întotdeauna ceva din ceea ce ai făcut, ai provocat sau ai lăsat să se întâmple — Bucătăreasa Neagră, amenințătoare, undeva în spate.