Autori

Cartea aceasta mi s-a părut o continuare firească pentru o alta care mi-a plăcut foarte mult, Clinamen de Stephen Greenblatt. Din titlu s-ar putea deduce că Ross King propune o biografie a vreunui faimos librar florentin sau măcar un roman istoric. Cartea este însă mai degrabă o enciclopedie povestită despre lumea cărții din Florența secolului XV, văzută cu ajutorul unui personaj numit Vespasiano da Bisticci, un cartolaio discret, dar esențial, care nu scria cărți și nu inventa idei, ci le făcea posibile.

Citind-o, îți dai repede seama că în acea epocă a fi librar nu însemna a vinde cărți, ci a coordona o întreagă industrie. Vespasiano găsea copiști, supraveghea munca lor, alegea manuscrisele bune, organiza legătoria, negocia cu clienți dificili și avea acces la o rețea vastă de texte și oameni. Scrisoarea iritată a lui Perotti sintetizează perfect acest rol: librarul era manager, editor, producător și psiholog, toate la un loc.

Cartea e fascinantă tocmai prin digresiunile ei. De multe ori, parantezele sunt mai savuroase decât firul principal, chiar dacă te depărtează mult de drumul inițial. Aflăm cum hârtia se făcea din zdrențe și lenjerie uzată, cum un manuscris putea valora cât o vilă, cum un rege risca să fie otrăvit pentru o carte și totuși o citea cu pasiune. Aflăm în amănunt cum se făceau manuscrisele, de la hârtie și cerneală până la munca lentă a copiștilor și ilustratorilor, și cum această lume a pregătit, fără să știe, apariția cărții tipărite. Aflăm cine erau marii colecționari de cărți ai secolului, cât de mult erau dispuși să plătească pentru un manuscris bun și cum au apărut, treptat, primele biblioteci publice, semn că lectura începea să iasă din spațiul privat și monastic. Detaliile te amețesc și după ce închizi cartea nu rămâi cu date precise și ordonate, ci mai degrabă cu sentimentul unei lumi extrem de dense, lente și complicat construite.

Tocmai această abundență face cartea nițel obositoare. Aproape fiecare capitol e o cărticică în sine. Ross King știe foarte mult și se străduiește să ne spună și nouă, cu dărnicie, tot ce știe. Rezultatul nu este o carte care se citește dintr-o suflare, ci una care cere pauze lungi pentru asimilare. Mie una mi-a schimbat perspectiva asupra cărții văzute ca obiect, asupra culturii văzute ca muncă și asupra progresului înțeles și ca pierdere, nu doar ca victorie.

Concluzia cărții pare a fi aceasta. Moștenirea lui Vespasiano nu stă doar în manuscrisele supervizate de el care au supraviețuit, puține câte au mai rămas. Ea stă mai ales într-o idee care ni se pare azi aproape stranie: aceea că mersul lumii poate fi îndreptat prin cărți. Nu prin spectaculozitate și nu prin viteză, ci prin muncă lentă, copiere atentă, răbdare și discernământ. Vespasiano nu a fost un geniu solitar, ci un colaborator al acestui vis colectiv: acela de a recupera înțelepciunea trecutului și de a o readuce la viață pentru folosul oamenilor de atunci. „Tot răul se naște din ignoranță”, scria el, iar scriitorii, credea, au menirea de a alunga întunericul. În vremuri frânte și nesigure, el și prietenii lui au sperat să aducă puțină lumină nu prin gesturi grandioase, ci prin lucruri mărunte și exacte, unul câte unul: un scrib, un manuscris, o carte bine făcută.