Autori

Pentru că mi-a plăcut tot ce susținea Pereira în prima carte a lui Antonio Tabucchi pe care o terminasem nu cu mult timp în urmă, am luat-o la rând și pe aceasta, cu atât mai mult cu cât am găsit-o (stupoare) zăcând în biblioteca mea personală. Mda, erau vremuri când eram un cititor mai serios și nu neglijam noile apariții din librării.

Cartea este subțirică, se citește repede, mai ales că seamănă mult cu o poveste polițistă. Acțiunea se petrece în orașul Porto, prin anii '90, într-o țară tocmai ieșită din dictatură și intrată în UE. Din păcate noi știm ce înseamnă lucrul acesta: multă corupție, hoție, abuzuri, afaceri dubioase. În plus apare Garda Națională moștenită din perioada lui Salazar, obișnuită să facă ce vrea și să omoare pe oricine are chef. Acțiunea cărții începe după ce țiganul Manolo a descoperit un trup fără cap. Firmin, un tânăr și neexperimentat jurnalist ce e trimis de ziarul său să relateze faptele, descoperă capul înaintea autorităților. Un tânăr e acuzat de omor, dar Firmin îl crede când îi mărturisește că nu el e l-a omorât pe Damasceno Monteiro și că, dimpotrivă îi știe pe vinovați. Ziarul lui Firmin e de acord să-l angajeze pe "avocatul săracilor", Fernando de Mello Sequeira, pentru aflarea adevărului. Dreptatea e făcută doar pe jumătate, cartea terminându-se în coadă de pește.

Don Fernando a fost personajul ce mi-a plăcut cel mai mult. E un aristocrat scăpătat, obez și genial, obosit de viață, adept al grundnorm - norma de bază, o teorie dezvoltată de un profesor de drept de-al lui, Hans Kelsen. O teorie ce parcă îl transformă pe avocatul nostru într-un David înarmat cu legea pură și dreaptă pe post de praștie,  legea de bază din care izvorăsc toate celelalte legi, legea care poate înfrânge samavolniciile unui Goliat abuziv.

Din păcate cartea nu ajută prea mult un cititor neinițiat în teoriile dreptului să înțeleagă care-i treaba cu grundnorm-ul ăsta. Drept urmare bietul cititor e în primejdie de a se pierde doar în intriga polițistă. Cred că de aceea m-am supărat și i-am dat cărții doar trei stele.

Cartea e scrisă de italianul Antonio Tabucchi,  un mare iubitor al Portugaliei ( s-a și căsătorit cu o portugheză ) mare cunoscător și traducător al operelor lui Fernando Pessoa. Poate de la acest autor i-a venit ideea de a-l inventa pe Dr. Cardoso cu a sa teorie ce spunea că personalitatea fiecăruia dintre noi este de fapt o confederație de suflete. Confederație care e de acord la un moment dat să fie condusă de un singur ego. Iar ceea ce gândim despre noi înșine, despre sinele nostru interior, este doar un efect, nu cauza, și e mai mult subiectul controlului pe care unul dintre egouri, cel mai puternic din acel moment, îl exercită asupra confederației de suflete. Așa că în cazul în care un alt ego, mai puternic, se ridică împotriva conducătorului și-l detronează, n-avem ce-i face decât să-i dăm o mână de ajutor. Altfel o luăm razna.

Acțiunea cărții se petrece tocmai când unul din egourile lui Pereira, redactorul cultural al unui ziar minor din Lisabona, pierdea lupta cu succesorul său. Pereira de la începutul cărții e un lup singuratic, nițel blazat, ce n-avea nici un chef să se implice în murdăriile politice de pe vremea dictaturii lui Salazar. Pereira cel de la sfârșitul cărții era un fugar, din pricina unei feste urâte pe care le-a jucat-o celor de la putere.

Drept să spun, mie mi-a plăcut întreaga confederație de suflete a lui Pereira, până și aceea care vorbea cu portretul soției sale moarte și-i cerea sfatul. Mi-a căzut cu tronc bonomia lui, mintea lui limpede ce reușea să aleagă grâul de neghină. I-am urmărit transformarea cu emoție, temându-mă ca nu care cumva să pățească ceva rău până la sfârșitul cărții.