Coquette

Intr-o întunecată și înfrigurată seară de februarie am făcut oareșicum cunoștință cu un personaj ce-a trăit într-un univers care, deși în timp se intersectează cu-al meu, aparține unei lumi cu totul și cu totul paralele. Pe scurt, personajul cu pricina, pe numele lui Augusto Boal, a trăit în îndepărtata și însorita Brazilie și a fost un cunoscut director de teatru, scriitor și politician, de care nu auzisem vreodată. Cum de s-a potrivit totuși ca cele două lumi paralele să se intersecteze? Locul și momentul în care s-au întrepătruns universurile a fost teatrul Coquette  și participarea mea la spectacolul „Încă o șansă”. Nu, nu a fost o ciocnire devastatoare în care s-au distrus planete, s-au prăbușit civilizații. A fost mai mult un moment de blândă „deschidere a ochilor” ( ai mei bineînțeles ) asupra unei alte forme de a face teatru.

Mi-a fost dat să aflu cu aceasta ocazie că până acum, ori de câte ori mergeam la teatru și admiram jocul actorilor, eram de fapt un Oprimat. Prin faptul că stăteam, așa, pasivă pe scaun și mă uitam la zbuciumul, fericirea, nenorocirile personajelor ce se agitau pe scenă, fără să pot interveni cu ceva, fără să schimb acțiunea, fără să-mi aduc aportul neprecupețit, mă transforma automat într-un oprimat spălat pe creier, ce-nghite pe nemestecate ceea ce-i este servit pe tavă. Augusto Boal a vrut să schimbe cutuma asta asupritoare și a propus spectatorilor să devină spect-actori. Cui nu-i plăcea ce se întâmpla pe scenă putea interveni, putea lua locul actorilor și schimba cursul povestirii. Putea încerca să corecteze destinul închis în piesa de teatru. Cu riscul de a transforma totul într-o mare harababură, speranța regizorului era ca spect-actorul să constientizeze că nu de puține ori e doar spectator al propriei lui vieți, că nu de puține ori oamenii nu văd lanțurile care îi țin legați și nu au curajul de a interveni pentru a corecta propria lor piesă de teatru. O altă utopie? O altă idee ce dorește să schimbe lumea și care e sortită eșecului? Poate, dar măcar o face într-o formă artistică.

La o asemenea abordare a unei piese de teatru am asistat și eu timp de două ceasuri, alături de mica trupă de actori ai teatrului Coquette. Spectacolul a fost jucat în sufrageria unei vechi case prăpădite de pe Calea Călărașilor, pe care am găsit-o după o oareșicare bâjbâială. Actorii adevărați au fost în număr de cinci, spectatorii să tot fi fost în jur de zece. Spect-actori au îndrăznit să fie doar câțiva dintre noi. Am avut desigur și un regizor, ce-avea tot timpul grijă ca situația să nu scape de sub control.

Iată-mă așadar, oprimată cu vechime, față în față cu provocarea de a deveni spect-actor. Cum s-au desfăsurat ostilitățile? In prima parte, actorii cei adevărați ne-au prezentau piesa, foarte concentrat, cu scene ce surprindeau esența povestirii. Totul s-a desfășurat în aproximativ un sfert de ceas. Personajele pe care le-au intrerpretat au fost următoarele: Opresorul, Oprimatul, Neutrul, Ajutorul Opresorului și ajutorul Oprimatului.  Povestea era tristă, realistă și se sfârșea tragic. După această introducere Provocarea s-a năpustit asupra noastră. Piesa trebuia reluată iar dacă cineva din public dorea să intervină în povestire trebuia să bată din palme. In acel moment jocul actorilor se întrerupea iar curajosul era poftit pe scenă pentru a lua locul actorului al cărui personaj lua decizii greșite (după părerea spectatorului cu pricina, bineînțeles). Oricare personaj putea fi înlocuit, mai puțin Opresorul. Și asta pentru că scopul întregului experiment era să-i schimbăm percepția, să-l convingem că acțiunile lui nu pot duce la un deznodământ fericit. Cu alte cuvinte, trebuia musai ca piesa nostră de teatru să se sfârșească cu happy-end. Sau cel puțin să luptăm pentru asta, pentru că Opresorul nu se lăsa cu una cu două. Spect-actorul asuda acolo pe scenă în fața tuturor și propunea un alt curs al evenimentelor. Dacă apărea un blocaj în desfăsurarea evenimentului intervenea regizorul. Dacă propunerea spect-actorului schimba cursul acțiunii și era acceptată și de noi, ăștialalți mai puțin curajoși, era preluată în scenariu.

Cu tot subiectul foarte, foarte trist pe care îl trăiam noi acolo, fiecare după gradul lui de implicare și empatie, ne-am amuzat copios. Și, spre mirarea noastră, punctul sensibil al Opresorului a fost găsit relativ repede iar el și-a schimbat ideile fixe și urâte în a doua sau a treia scenă a piesei. Țelul a fost atins,  happy end-ul realizat și noi am putut pleca de la teatru cu sufletul împăcat. Ne încheiaserăm ziua cu o faptă bună.

PS. Vă întrebați poate de trăirile mele personale? Nu, ursulețul n-a fost convins să se transforme în spect-actor. Metamorfoza nu a avut loc și, sinceră să fiu, nu-i dau prea mari șanse de reușită. Îmi place mult prea mult viața puțin vizibilă din desișului des al pădurii. Scena e pentru alții. Dar pot înțelege mesajul lui Augusto Boal și propunerea lui de schimbare și vindecare. Dacă cineva alege un anumit moment al acțiunii, un anumit personaj, și dorește o corecție înseamnă că regăsește poate în sufletul lui un blocaj asemănător. Iar urcarea pe scenă seamănă cu un moment de exorcizare, de luptă pentru alungarea răului cuibărit adânc în mintea noastră.

0

0