Sinaia. Înghesuială mare, mai ales în weekend, trafic pe măsură, oraș întors cu fundul în sus datorită modernizărilor ce nu se mai termină. Merită oare o vizită? De ce nu? Cum am prins gust de mici escapade pline de leneveală, mi-am zis că e momentul să încerc Sinaia. Să găsesc un loc de cazare mai izolat, eventual la poale de codru des, să mai fac o vizită pe la Peleș, să fie vreo zece ani de când l-am vizitat ultima oară, să mă desfăt cu plimbărici lejere în mijlocul civilizației nu aiurea pe coclauri. Căutând eu de zor o gazdă pentru o zi, văd că m-aș putea caza chiar lângă Palat. Țineam eu minte vag câteva clădiri simpatice, cu bârnele la vedere așa cum văzusem prin sudul Germaniei și prin Alsacia. Mi-au făcut cu ochiul și data trecută când am trecut prin preajmă. Habar n-aveam că primesc oaspeți.
Pe stânga drumului ce urcă la Palat, la o oarecare depărtare totuși, sunt patru corpuri de clădire, construite ca dependințe ale Castelul Peleș. Aici stătea pe vremuri suita regală în timpul verii, atunci când Curtea se muta la Sinaia. Vechiul Corp de Gardă sau Casa Cavalerilor e renovat în întregime, dichisit, are la parter un restaurant și o frumoasă terasă unde poți savura prăjituri și cafele cu ochii la Palat și la lumea ce se perindă pe alee. Cu toate că e cam scump pentru standardele mele, am hotărât că merit puțin răsfăț, măcar pentru o noapte. Am primit în schimb o încăpere cu iz de secol al 19-lea. Cei care au amenajat camerele au fost atenți la detalii. Spre surprinderea mea, plăcută de altfel, am găsit prin dulapuri și sertare o umbrelă, o lanternă, un halat de baie. Asta pe lângă celelalte firfiricuri obișnuite ale unui hotel de trei stele. Răsfăț adevărat.
Vila Economat, cea mai mare dintre clădiri , e momentan închisă. Sper să răsară și de aici un hotel frumos. Ar mai fi de amintit Vila Șipot, ridicată chiar lângă pârâul Peleș, de unde probabil își trage numele. N-ai cum să scapi de susurul continu al apei. Aici nu se zărea nici o mișcare, în schimb vis a vis de Casa Cavalerilor mai exista un corp de clădire ce părea locuit. Nu mi-a trecut prin cap să aflu cum se numește. Toate aceste căsuțe înconjoară o mică piațetă pietruită în mijlocul căreia se află o fântână cu un ursuleț în vârf. E singurul urs cu care m-am întâlnit, în ciuda anunțurilor prinse de toți copacii, care ziceau că o întâlnire cu Moș Martin e foarte probabilă și în ciuda avertizărilor primite de la recepție. Ziceau ei să nu mă aventurez noaptea pe-afară că săptămâna trecută a fost zărit un urs la Bastion. Ursanii dormeau pesemne, în schimb veverițele își făceau de cap. Patrulau nestingherite prin curte, ca la ele acasă.
Frumos locșor. Dacă ar fi fost împodobit cu mușcate din belșug, m-aș fi crezut în Germania sau Elveția. Seara, după ce toți vizitatorii au coborât în oraș, când liniștea nopții s-a așternut netulburată, când Peleșul și Pelișorul s-au metamorfozat în lumina reflectoarelor, mai mai că mi-am închipuit că sunt personaj într-un basm al fraților Grimm. Am riscat chiar o plimbare, pentru câteva fotografii la ora albastră. Hotărât. Am să mai vin pe-aici.
În parcul de la Peleș drept Casa Cavalerului nu se prezintă locul la care faceți referință d-voastră, cel cu restaurant, cafenea, magazin ci o clădire mai mică de lîngă Castelul Pelișor.
Așa o fi. Va trebui să mă mai duc pe-acolo, să aprofundez problema. Mulțumesc pentru corecție.