Rafturile mele

Cartea asta mi s-a părut o năzbâtie nu întotdeauna amuzantă. Am aflat că are presărate prin ea și aluzii autobiografice, ceea ce o face puțin mai interesantă decât pare la prima vedere. Dincolo de episoadele absurde și de personajele care nu sunt prea simpatice, am înțeles că miza ei este evadarea în pădure dintr-o societate ultra-civilizată, un soi de vis cultural finlandez. Adică nu fuga din sălbăticie spre ordine, cum ne-am aștepta, ci fuga din prea multă ordine spre ceva mai simplu, mai instinctiv și mai liber.

Totuși, ideea asta nu mi s-a părut exprimată foarte clar până la capăt. Cartea rămâne inegală și uneori confuză. De aceea, la final, am tras mai degrabă propria mea concluzie. Vânând cu atâta înverșunare un urs alături de un iepuraș, Vatanen mi s-a părut un om care renunță treptat la sufletul lui de prădător pentru ceva mai blând și mai săltăreț. Nu știu dacă aceasta este neapărat cheia cărții, dar pentru mine așa s-a legat cel mai bine. Nu doar ca poveste despre evadare, ci și ca poveste despre o transformare. Un om iese din lumea lui și, pe drum, devine altceva. Își regăsește sinele pierdut.

Cartea aceasta spune o poveste despre conflictul dintre un om excentric și o comunitate care nu suportă abaterea de la normă. La început morarul nu este periculos, doar imposibil de încadrat. Cât timp e util, satul îl tolerează. Când devine prea imprevizibil, începe mecanismul de respingere și de neutralizare.

Romanul e amuzant din pricina contradicției dintre ciudățenia morarului și îngusta normalitate colectivă, ce e și agresivă și speriată. Uimirea cititorului nu se îndreaptă spre nebunia morarului ci mai degrabă pe repeziciunea cu care ajung oamenii să declare nebun pe cineva care le tulbură ordinea.

Spre deosebire de restul poveștii, finalul nu mai este realist. Dispariția morarului și a polițistului nu lămurește cazul, ci îl scoate din logica satului și a unei explicații clare. Încheierea pare abruptă, dar tocmai aici apare, cred eu, și nota ei finlandeză. Pădurea nu mai este simplu decor, ci locul în care omul poate dispărea din ordinea obișnuită a lumii. De aceea, la sfârșit, morarul nu mai este doar un om ciudat, ci cineva pe care satul nu-l mai poate nici înțelege, nici recupera.