Rafturile mele

Cartea aceasta mi s-a părut o continuare firească pentru o alta care mi-a plăcut foarte mult, Clinamen de Stephen Greenblatt. Din titlu s-ar putea deduce că Ross King propune o biografie a vreunui faimos librar florentin sau măcar un roman istoric. Cartea este însă mai degrabă o enciclopedie povestită despre lumea cărții din Florența secolului XV, văzută cu ajutorul unui personaj numit Vespasiano da Bisticci, un cartolaio discret, dar esențial, care nu scria cărți și nu inventa idei, ci le făcea posibile.

Citind-o, îți dai repede seama că în acea epocă a fi librar nu însemna a vinde cărți, ci a coordona o întreagă industrie. Vespasiano găsea copiști, supraveghea munca lor, alegea manuscrisele bune, organiza legătoria, negocia cu clienți dificili și avea acces la o rețea vastă de texte și oameni. Scrisoarea iritată a lui Perotti sintetizează perfect acest rol: librarul era manager, editor, producător și psiholog, toate la un loc.

Cartea e fascinantă tocmai prin digresiunile ei. De multe ori, parantezele sunt mai savuroase decât firul principal, chiar dacă te depărtează mult de drumul inițial. Aflăm cum hârtia se făcea din zdrențe și lenjerie uzată, cum un manuscris putea valora cât o vilă, cum un rege risca să fie otrăvit pentru o carte și totuși o citea cu pasiune. Aflăm în amănunt cum se făceau manuscrisele, de la hârtie și cerneală până la munca lentă a copiștilor și ilustratorilor, și cum această lume a pregătit, fără să știe, apariția cărții tipărite. Aflăm cine erau marii colecționari de cărți ai secolului, cât de mult erau dispuși să plătească pentru un manuscris bun și cum au apărut, treptat, primele biblioteci publice, semn că lectura începea să iasă din spațiul privat și monastic. Detaliile te amețesc și după ce închizi cartea nu rămâi cu date precise și ordonate, ci mai degrabă cu sentimentul unei lumi extrem de dense, lente și complicat construite.

Tocmai această abundență face cartea nițel obositoare. Aproape fiecare capitol e o cărticică în sine. Ross King știe foarte mult și se străduiește să ne spună și nouă, cu dărnicie, tot ce știe. Rezultatul nu este o carte care se citește dintr-o suflare, ci una care cere pauze lungi pentru asimilare. Mie una mi-a schimbat perspectiva asupra cărții văzute ca obiect, asupra culturii văzute ca muncă și asupra progresului înțeles și ca pierdere, nu doar ca victorie.

Concluzia cărții pare a fi aceasta. Moștenirea lui Vespasiano nu stă doar în manuscrisele supervizate de el care au supraviețuit, puține câte au mai rămas. Ea stă mai ales într-o idee care ni se pare azi aproape stranie: aceea că mersul lumii poate fi îndreptat prin cărți. Nu prin spectaculozitate și nu prin viteză, ci prin muncă lentă, copiere atentă, răbdare și discernământ. Vespasiano nu a fost un geniu solitar, ci un colaborator al acestui vis colectiv: acela de a recupera înțelepciunea trecutului și de a o readuce la viață pentru folosul oamenilor de atunci. „Tot răul se naște din ignoranță”, scria el, iar scriitorii, credea, au menirea de a alunga întunericul. În vremuri frânte și nesigure, el și prietenii lui au sperat să aducă puțină lumină nu prin gesturi grandioase, ci prin lucruri mărunte și exacte, unul câte unul: un scrib, un manuscris, o carte bine făcută.

În această carte am făcut cunoștință cu Gian Francesco Poggio Bracciolini, secretar în Curia papală, mare umanist și căutător de cărți. În plus, un om cu o caligrafie de invidiat, lucru extrem de prețios pe vremea lui.

Întâmplarea relatată în carte s-a petrecut aievea și, după părerea autorului, a modificat ireversibil cursul istoriei. E vorba despre descoperirea într-o mănăstire germană în anul 1417, de către secretarul pontifical Poggio Bracciolini, a unui manuscris vechi de șase sute de ani cuprinzând poemul lui Lucrețiu, De rerum natura, socotit pierdut pentru totdeauna. Odată citit și înțeles acest poem, ideile filosofiei lui Epicur au revenit și ele în circuit. Atomii, inutilitatea zeilor, căutarea fericirii ca scop principal al vieții omului au început să fie din nou analizate, acceptate, adoptate.

Dat la copiat și răspândit imediat în cercurile umaniștilor vremii, poemul a fost impulsul necesar care a făcut cu putință Renașterea. Începând cu copia făcută de mâna lui Machiavelli, continuînd cu exemplarul tipărit purtând comentariile marginale ale lui Montaigne, cu filozofia lui Giordano Bruno inspirată din lectura poemului sau cu știința lui Galileo Galilei, până la exemplarele aflate în biblioteca unuia dintre cei mai importanți președinți americani, Thomas Jefferson, ba chiar până la Darwin, Freud sau Einstein, poemul lucrețian a contribuit din plin la modelarea gândirii și științei așa cum le cunoaștem azi.

Citatul ultim ( pe care l-am copiat de pe coperta cărții ), deși mi se pare exagerat, poartă un sâmbure de adevăr. N-o fi fost redescoperirea lui Lucrețiu singurul factor ce-a declanșat Renașterea. Dar sunt întru totul de acord cu ideea că în Renaștere a încolțit sămânța a ceea ce suntem noi astăzi, a felului în care suntem obișnuiți să privim lumea.

Ce m-a convins însă cu adevărat nu e neapărat ideea că un singur manuscris ar fi putut schimba lumea, ci fragilitatea întregului lanț. Un text salvat din întâmplare, copiat de mâini obosite, citit de câțiva oameni curioși, comentat pe margini, trecut mai departe. Istoria ideilor nu avansează mereu prin revoluții spectaculoase, ci prin asemenea accidente fericite, prin gesturi mărunte care, privite de aproape, nu par să anunțe nimic. Clinamen vorbește, de fapt, despre hazardul care face posibilă continuitatea.

După ce-am citit Clinamen m-am grăbit să adaug pe hartă o bulină în dreptul Bibliotecii Medicea Laurenziana, locul în care se găsesc manuscrisele lui Poggio Bracciolini și ale prietenului său Niccolò de' Niccoli, personaj ce apare și el în carte. Alături de mii de alte manuscrise traduse și copiate în timpul Renașterii din autori antici. ( de trei ori i-am bătut în poarta bibliotecii, dar degeaba, era închisă )