Rafturile mele
Ce nu se face — Franta

Luni de fiere
Nu este o carte rea. Este doar oribilă.
Pascal Bruckner ia o poveste de dragoste și o urmărește până când din ea nu mai rămâne aproape nimic care să poată fi numit dragoste. Pasiunea se consumă, plăcerea cere mereu ceva nou, iar intimitatea devine treptat un depozit de slăbiciuni care pot fi folosite împotriva celuilalt. Cei doi se cunosc atât de bine, încât știu exact unde trebuie să lovească. Și lovesc.
Cel mai tulburător nu este erotismul și nici cruzimea în sine, ci felul în care iubirea și ura ajung să se hrănească una pe alta. Relația nu se destramă atunci când dispare tandrețea. Dimpotrivă, continuă prin umilire, răzbunare și dependență, ca și cum distrugerea celuilalt ar fi ultima formă posibilă de a nu-l pierde. Bruckner nu descrie doar un cuplu care a eșuat, ci unul care a găsit în ură energia necesară pentru a rămâne împreună.
Povestea este spusă unui alt cuplu, aparent cuminte și stabil, iar răul se transmite prin simpla ascultare. Dezgustul nu împiedică fascinația, așa cum nici pe cititor nu-l împiedică să continue. Am citit cu aceeași senzație cu care privești un accident: aș fi vrut să-mi întorc ochii, dar trebuia să aflu până unde se mai putea ajunge.
I-am dat patru stele pentru că este foarte bine scrisă. În mod obișnuit, a cincea stea este rezervată cărților care mă scot din zona de confort. Aici am retras-o tocmai pentru că m-a destabilizat. Nu m-a făcut să privesc lumea altfel, ci să-mi doresc, pentru o vreme, să n-o mai privesc deloc.
Nici că se poate imagina o lectură mai potrivită înainte de întemeierea unei căsnicii. Dacă termini Luni de fiere și încă mai vrei să te legi la cap, înseamnă că ești cu adevărat curajos. Sau foarte optimist.
Am citit-o. N-am uitat că am citit-o. Și nici nu mă gândesc s-o mai citesc vreodată.
Forța provocatoare și adaptarea cinematografică îi mențin vizibilitatea, însă romanul este strâns legat de anxietățile erotice ale epocii sale și poate rămâne într-o nișă.