Rafturile mele

Ultima problemă este o carte scrisă, fără prea multă pudoare, pentru pasionații lui Sherlock Holmes. Pentru cei care cunosc cu ochii închiși codurile, personajele și foiletoanele vechi și se bucură de recunoaștere. Cei de pe margine sunt invitați, dar nu chiar poftiți.

Un cititor ca mine o parcurge uneori cu un zâmbet amuzat în colțul gurii, alteori cu unul ușor iritat, pentru că are senzația că e lăsat pe dinafară. Nu pentru că n-ar înțelege intenția autorului, ci pentru că replicile scoase din cărți sau filme sunt prea numeroase, iar spectacolul ajunge să se joace mai mult pentru cunoscători.

Crima e un pretext, detectivul un interpret, iar cititorul un spectator atent. Totul e controlat, elegant și foarte bine pus în scenă. Personajele par să nu trăiască, ci să joace roluri deja știute, în căutarea replicii bune. Nimic nu scapă din frâu. Riscul nu e evident.

Finalul e criptic și corect, ca închiderea unei demonstrații. Aproape că te aștepți ca morții să se ridice și să salute publicul.

Ultima problemă mi-a plăcut, dar nu în mod deosebit. Mai degrabă mi-a sugerat o idee decât o emoție adevărată. Că nu doar personajele din carte trăiesc într-un spectacol bine regizat, ci și noi, oamenii de azi. Am început să ne purtăm tot mai des ca niște vedete de cinema fără film, atenți la poziție, la replică și la unghi, jucând roluri în care intrăm ușor și din care ieșim greu.

Cartea e inteligentă, sprintenă și consecventă de la un capăt la altul. Nu pot să-i reproșez nimic esențial. Doar că, de data asta, nu și-a găsit auditorul ideal. Asta este, de fapt, ultima mea problemă.