Rafturile mele

Am terminat Alias Grace cu sentimentul că ideea romanului este mai interesantă decât romanul însuși. Structura cu modelele de quilt e frumoasă și inteligentă. Fiecare capitol pare o bucată cusută într-un desen mai mare, așa cum povestea lui Grace Marks se compune din amintiri, mărturii, zvonuri, documente și proiecțiile celorlalți. Dar poate nu era nevoie de o criminală celebră pentru a spune o poveste ca asta.

Frumusețea construcției nu mi-a salvat însă lectura. Romanul mi s-a părut lung, tern și adesea plicticos. Detaliile despre menaj, case, rufe, munci domestice și viața de servitoare au rostul lor, dar sunt atât de insistente încât au reușit să mă plictisească îngrozitor. Am înțeles ideea, viața femeilor sărace era făcută din muncă nevăzută, dependență și vulnerabilitate. Nu era nevoie să o simt ca pe o zi întreagă de spălat rufe.

Grace Marks rămâne un personaj interesant, dar nu m-a emoționat. Am văzut în ea mai ales șiretenia unei femei capabile să spună fiecăruia povestea pe care acela e pregătit să o audă. Pastorii vor mântuire, doctorul vrea mister psihologic, publicul vrea senzațional, iar Grace le dă tuturor câte ceva. Nu știu dacă asta o face criminală, victimă sau supraviețuitoare, dar nici nu m-a mai interesat prea tare spre final.

Partea cea mai bună a romanului mi s-a părut luarea parcă în râs a aiurelilor victoriene. Spiritism, hipnoză, teorii medicale fragile, moralism sexual, bărbați care se cred raționali și proiectează pe Grace propriile fantasme, presă lacomă de scandal. Mondenitățile secolului XIX nu sunt cu nimic mai inteligente decât cele din secolele XX sau XXI. Se schimbă decorul, nu mecanismul.

Spus pe scurt. Am admirat modelul quilt-ului dar nu mi-a plăcut grozav pătura.