Rafturile mele

Bătrînul care citea romane de dragoste de Luis Sepúlveda este o carte mică, limpede și foarte bine povestită, care se citește pe nerăsuflate, dar lasă în urmă multe gânduri de măcinat.

Romanul spune povestea unui bătrân care trăiește la capătul lumii, în Ecuador, pe malul unui afluent al Amazonului, la marginea junglei. Fost colonist, ajuns între timp un om al locului fără a aparține pe deplin nimănui, el duce o viață retrasă, împărțită între junglă și lectura romanelor de dragoste siropoase. Acțiunea se concentrează asupra vânării unei femele de jaguar care a început să atace oamenii, după ce un vânător iresponsabil i-a ucis puii. Pentru comunitatea de coloniști, animalul devine o amenințare ce trebuie eliminată. Pentru bătrân, vânătoarea se transformă treptat într-o confruntare mult mai complexă, care îl obligă să se raporteze atât la violența oamenilor, cât și la legile junglei.

La suprafață, romanul poate fi citit ca o poveste despre Amazon și despre violența omului alb asupra naturii. Mai adânc însă, miza este echilibrul fragil al unei lumi și felul în care acesta se rupe. Bătrînul nu este un erou și nu aparține pe deplin nici albilor, nici shuarilor. Trăiește la margine, cunoscând jungla și regulile ei, dar fără a fi încă una cu ea.

Pentru mine, uciderea jaguarului trebuie citită în legătură directă cu momentul în care bătrînul este exclus din comunitatea shuar, din paradisul fragil în care aproape că ajunsese să se integreze. Mai devreme, el îl ucide pe căutătorul de aur care l-a rănit mortal pe prietenul său, Nushiño, dar o face în afara ritualului shuar al morții și răzbunării. Gestul, lipsit de forma care i-ar fi dat sens, îl scoate definitiv din comunitatea oamenilor junglei. Confruntarea finală cu femela de jaguar, pornită dintr-o ruptură asemănătoare, uciderea puilor, capătă astfel o altă greutate. De data aceasta, bătrânul acceptă o luptă dreaptă, riscantă, în acord cu legea junglei. Moartea jaguarului nu șterge greșeala inițială, dar reface un echilibru stricat, atât în ordinea lumii, cât și în felul în care bătrânul se așază, în cele din urmă, în ea.

După vânătoare, bătrînul se întoarce la romanele lui de dragoste, care nu mai par o evadare, ci un contrapunct. Într-o lume guvernată de legi dure, de echilibre care se rup și se refac prin violență, ele fac aluzie la un spațiu al fragilității omenești, al inutilului și al zădărniciei. Dragostea din aceste cărți nu este o lege a lumii naturale, ci o invenție omenească, precară și tocmai de aceea necesară. Poate că acesta este ultimul lucru pe care bătrînul refuză să-l piardă atunci când devine, în sfârșit, una cu jungla.