În jurul lumii prin cărți

Imprimatur e construit ca o matrioșcă. În jurul nucleului său baroc, și la propriu și la figurat, se adună mai multe straturi: scrisoarea unui preot și cercetarea lui, făcută într-un viitor nu prea îndepărtat, în jurul anului 2040, manuscrisul romanului contemporan cu noi al prietenilor săi gazetari Rita și Francesco, arhiva lui Atto Melani pe care se sprijină această ficțiune și, în cele din urmă, memoriile servitorului care povestește totul din interior, dinspre anul 1683. Fiecare nivel îl conține pe celălalt și îi schimbă nițel sensul. Miza preotului aflat în viitor este ștampila cu imprimatur - bun de tipărit dată pe manuscrisul gazetarilor.

Îndoielile preotului legate de manuscris sunt îndreptățite. În el sunt dezvăluite câteva dubii legate de inocența și sfințenia papei Inocențiu al XI-lea, a cărui canonizare era în curs. Toată povestea pornește de la însemnările unui pitic, servitor într-un han al Romei baroce.

Intriga se organizează în jurul mai multor mistere, cu aer de anchetă polițienească care amintește de modelul cuplului Sherlock Holmes și Doctor Watson. Există mai multe enigme, piste care se deschid și se închid, personaje care știu prea mult și altele care înțeleg prea târziu. Peste acest schelet narativ se revarsă din belșug informații despre lumea barocă, despre medicină, muzică și astrologie, despre bani, credință, politică și moravuri. Uneori aceste detalii îmbogățesc povestea, alteori o încetinesc, dar tocmai din această acumulare se naște atmosfera densă și interesantă, uneori obositoare, a romanului.

Povestea e spusă cu un umor discret, uneori chiar savuros, care mai detensionează gravitatea barocă și excesul de explicații. Vocea povestitorului, un pitic, servitor într-un han, e inocentă și oarecum marginală. El nu judecă lumea pe care o descrie, dar o privește cu aviditatea unui om inteligent care vrea să o înțeleagă și să învețe ceva din ea. Poziția lui marginală îi permite să descopere fără iluzii jocurile de putere, micile ipocrizii și absurditățile epocii. Privirea aruncată de jos în sus aduce un contrapunct binevenit într-un roman care, altfel, ar risca să se ia prea mult în serios.

Citind Imprimatur, m-a surprins cât de familiară poate fi lumea asta barocă. Nu prin conținutul ideilor măcinate atunci și nici prin preocupările epocii, ci prin felul în care oamenii bănuiesc, leagă lucruri, caută explicații și sensuri ascunse. Totul pare să aibă un dedesubt și nimic nu e chiar ce pare. Istoria nu se desfășoară la vedere, ci în culise, prin zvonuri, interese și versiuni concurente ale aceleiași povești. Poate că decorul s-a schimbat, dar mecanismul e ușor de recunoscut. Nu întâmplător, și în 2040 e nevoie de o ștampilă care să permită construirea unei narațiuni oficiale.

Să fie oare lumea construită astfel dintotdeauna? Poate că epocile nu diferă atât de mult pe cât ne place să credem, ci doar decorurile și instrumentele. Nevoia de a ordona realitatea într-o poveste coerentă, de a separa ce are voie să circule de ce trebuie să rămână în umbră, pare să revină constant. Imprimatur nu răspunde la această întrebare, o lasă deschisă, suspendată între Roma barocă și un viitor nu foarte îndepărtat.