În jurul lumii prin cărți

Până la urmă cartea aceasta mi-a plăcut cel mai mult, poate din pricină că e subțirică și autorul n-a apucat să dezvolte prea multe idei în ea care să-mi distragă atenția și să mă plictisească.

E povestea lui Hajime, un prosper om de afaceri posesor a unor baruri aducătoare de profit, soț norocos și tată de familie. Toate bune și frumoase, doar că pe Hajime îl macină o veche problemă rămasă nerezolvată. Amintirea iubirii din copilărie pentru colega lui de școală Shimamoto, pură și puternică, ce s-a terminat brusc lăsându-i o umbră în suflet și piesa lui Nat King Cole, La sud de graniță, în amintire. Reîntâlnirea celor doi e posibilă, destinul pare să le acorde celor doi o nouă șansă. Dar oare are loc cu-adevărat întâlnirea lui Hajime cu Shimamoto în viața reală sau se întâmplă toate doar în închipuirea lui Hajime?

Ce mi-a șoptit mie această carte ? Mi-a vorbit despre maturizare. Despre puterea de a înfrunta revelația că nu toate visele și iluziile tinereții sunt posibil de realizat, că ceea ce aștepți să găsești La sud de graniță nu există de fapt și în realitate. Și că ar fi înțelept să nu rămâi închistat în aparenta normalitate a vieții construite de tine până acum, așa plină de cai verzi pe pereți cum e ea, alienantă și incompletă, riscând s-o iei razna precum oamenii Siberiei ce pornesc de nebuni în căutarea unui teren aflat la vest  de soare. Că la un moment dat din viață ar fi cazul să lași în urmă iluziile și să pornești iar la drum cu capul limpede. Adică să te maturizezi cu-adevărat.

Trăiam cu impresia că eram amândoi ființe neîmplinite, în așteptarea a ceva care să ducă la împlinirea noastră. Și așteptam lucrul acesta. Stăteam în fața unei uși pe care nu o mai văzusem până atunci. Eram doar noi doi, într-o licărire palidă, ținându-ne de mână cale de zece secunde. 

-Eu, cel de acum, am senzația că mereu încerc să devin altcineva. Parcă aș vrea să ajung într-un loc nou, să încep o viață nouă, să dobândesc o personalitate nouă. Am făcut lucrul acesta de nenumărate ori până acum. Până la un punct a fost vorba de creștere, mai degrabă însă cred că a fost altceva, ceva care s-ar putea numi schimbarea personalității. Devenind un altul, putem să scap de ceva care nu-mi convenea și eram absolut convins că pot face orice atâta vreme cât îmi dau silința. Cu toate strădaniile mele însă, n-am ajuns la nici un rezultat. Oriunde m-am dus, am fost același. Ceea ce mi-a lipsit, n-a mai putut fi niciodată suplinit. Chiar dacă peisajul s-a schimbat, chiar dacă ecoul celor auzite au fost cu totul altele, eu am rămas aceeași persoană neîmplinită, imperfectă. Ceea ce îmi lipsește, îmi dă o senzație de foame și sete nebună.

M-a cam scos din sărite, cel mai probabil din pricina sentimentelor de la început, în mare contradicție cu cele de la sfârșit. Până la un punct am fost cât se poate de încântată. Mi-a căzut cu tronc Toru Watanabe și indeciziile lui legate de Naoko și Midori, mi-a plăcut povestea ce se țesea, promițând la sfârșit un chimono cât se poate de frumos. Din păcate nu mi-am putut menține entuziasmul până la sfârșit din pricina prea-multelor sinucideri și partide de sex.

Am să ignor totuși gustul amar lăsat de carte și am să-i aplic propria mea ștampilă care s-o facă mai digerabilă, pe care scrie cam așa.  În Pădurea norvegiană e descrisă trauma născută în sufletul unui tânăr, Toru Watanabe, la moartea celui mai bun prieten al său Kizuki, cel rămas mereu la vârsta de șaptesprezece ani după ce-a hotărât să se sinucidă. Bietul Watanabe va încerca ani buni de-atunci înainte să-și revină, oscilând mereu între Moarte - reprezentată de Naoko și Viață - reprezentată de Midori.

Și pentru că pasajele pe care le-am subliniat în această carte nu-mi mai spun mare lucru acum, am să închei cu versurile din cântecul Beatles-ilor, ce-a dat titlul și ( după mintea mea ) subiectul cărții. Pe post de rezumat. Chestia e că de-acum înainte, ori de câte ori voi auzi această melodie gândul îmi va zbura spre imaginea eterică, de o frumusețe desăvârșită, a lui Naoko.

În această carte l-am cunoscut pe Christopher Banks, un detectiv devenit celebru, care mi-a povestit despre încercarea lui de-a salva lumea de la pieire înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. După cum bine știm nu i-a reușit mare lucru. Nu i-a reușit nici operațiunea de salvare a părinților lui, pe care-i credea ostatici în Shanghai. Părinții îi fuseseră răpiți de mafia chinezească pe când el era doar un copil, din pricină că au dorit și ei la rândul lor să salveze lumea, împotrivindu-se celor ce se îmbogățeau din traficul cu opiu din China.

Christopher, cel de la începutul cărții părea un tânăr serios, pătruns până în măduva oaselor de importanța misiunii sale. Un tânăr orfan ce-a reușit să depășească trauma copilăriei - dispariția ambilor lui părinți - și a ajuns să-și câștige o faimă binemeritată în meseria lui, mărturie fiind nenumăratele cazuri rezolvate. Un mic Hercule Poirot.

În timpul aventurilor sale o întâlnește pe Sarah, un alt orfan cu o misiune autoimpusă. Ea plecase la vânătoare de soți bogați și celebri nu din snobism sau vanitate, ci doar din dorința de a deveni femeia puternică din spatele unui bărbat puternic. La un moment dat, destinele celor doi par a se contopi, dar până la urmă n-a fost să fie.

Încrederea mea în Christopher Banks a început să pălească însă pe măsură ce mă afundam mai adânc în poveste. Oare câtă încredere puteam avea în vorbele lui ? Oare cât de groși îi erau ochelarii prin care privea lumea, cât de colorați, cât de distorsionanți ? Misiunea pentru care lupta cu încrâncenare era pentru binele general sau era doar o încercare de a-și rezolva propriile traume sufletești. Oare cât de îndepărtată era versiunea lui asupra evenimentelor față de a celorlalți ? Oare să fi fost chiar mama lui bătrânica pe care a vizitat-o la Hong Kong ?

Christopher Banks cel de la sfârșitul cărții pare că și-a regăsit liniștea. E un bătrânel ce s-a retras din activitate, ce-a hotărât să se bucure de restul zilelor sale alături de Jennifer, un alt copil orfan pe care odată demult, s-a hotărât să-l ia sub aripa lui ocrotitoare.  Christopher Banks cel de la sfârșit se gândește cu nostalgie și seninătate la vremurile de demult ... pe când era orfan.

Iar eu, cea de la sfârșitul cărții, n-am putut să nu stau să-mi pun întrebări asupra propriilor ochelari prin care mă zgâiesc la lumea ce mă înconjoară. Or fi ei foarte diferiți de ai celorlalți?

Desigur, n-am încetat să cred că sarcina de a distruge răul care apare sub cele mai înșelătoare fețe, fiind deseori pe punctul de a scăpa neobservat, este o misiune crucială și sacră. 
☙☙☙
Noi, copiii, a zis el, suntem ca șnurul care leagă șipcile. Un călugăr japonez i-a spus asta odată. De multe ori nu ne dăm seama, dar noi, copiii, suntem cei care unim, nu doar familia, ci întreaga lume. Dacă nu facem ce trebuie, șipcile cad și se împrăștie pe podea.
☙☙☙
Senzația mea este că, atunci când vorbește de acel sens al misiunii și despre inutilitatea de a încerca să o eviți, se gîndește în egală măsură la mine și la ea. Poate că unii pot trece prin viață scutiți de asemenea griji. Dar soarta celor ca noi este să înfruntăm lumea ca niște orfani, alergând ani în șir după fantomele părinților noștri dispăruți.