Autori

La fel ca în majoritatea cărților lui Kazuo Ishiguro, numai jumătate din poveste se citește de pe hârtie, cealaltă jumătate e ascunsă printre rânduri, e doar sugerată cu multă delicatețe.

Până să ajung la ultimele pagini ale cărții am avut impresia că citesc povestea melancolică a lui Etsuko despre amintiri de demult, din vara pe care a petrecut-o împreună cu Sachiko și fiica acesteia, Mariko, în Japonia.

Etsuko, cea care ne împărtășește amintirile ei, se aproprie de apusul vieții. Trăiește acum singură în Anglia, este văduva unui englez cu care are o fiică Niki, și se străduiește să se împace cu sinuciderea fiicei mai mari, Keiko.

Etsuko cea din amintirile japoneze locuia la Nagasaki, era măritată cu primul ei soț - un japonez dedicat sută la sută muncii, care n-o prea băga în seamă - și era însărcinată. Mai apropiat sufletește părea a-i fi socrul, un fost profesor ce-a primit-o în propria casă după ce bomba o lăsase orfană. Întâmplarea a făcut ca aproape de locul în care locuia Etsuko să se aciuiască provizoriu o altă tânără, Sachiko, iar cele două tinere să se împrietenească. Sachiko avea o legătură amoroasă (și nu prea oficială) cu un american și dorea să plece în America împreună cu fiica ei, pentru a o lua de la capăt departe de ororile războiului și de restricțiile pe care societatea japoneză le impunea femeilor. Partea proastă era că lui Mariko nu-i plăcea nicicum americanul și nu era de acord cu hotărârea mamei ei. Dar cui îi pasă de ceea ce vor copiii?

Bolovanul de pe sufletul meu a aterizat în momentul în care mi-am dat seama că Sachiko nu e altcineva decât Etsuko, iar Mariko este Keiko. Alegerile au fost făcute, viața a fost trăită cum s-a putut, dar polițele au ajuns la scadență. Trist, al dracului de trist.

Niki este un copil plin de afecțiune din multe puncte de vedere. Nu venise doar ca să vadă cât de afectată fusesem de vestea morții lui Keiko. Venise în numele unei misiuni. În ultimii ani își asumase menirea de a studia cu admirație anumite aspecte din trecutul meu, iar acum era pregătită să-mi spună că lucrurile nu se schimbaseră, că nu trebuie să regret în nici un fel soluțiile pe care le alesesem odinioară. Pe scurt, ca să mă asigure încă o dată că nu eram răspunzătoare de moartea lui Keiko.

În această cărticică sunt strânse laolaltă cinci povestioare despre legături matrimoniale ce-au ajuns să se destrame. Întâmplător, toate personajele masculine sunt muzicieni care ne povestesc necazurile lor și ale altora în "nocturne" pline de sensibilitate și înțelegere.

În fond poveștile sunt triste, însă Kazuo Ishiguro îndulcește lunile de fiere ale lui Pascal Brucker cu o grămadă de borcane cu miere. Poveștile sunt foarte amuzante, ironice, nu îți vine deloc să verși o lacrimă pentru necazurile personajelor, dimpotrivă, pufnești în râs. E o plăcere să le citești.

Când era gata să-nchidă, am zis "Te iubesc", grăbit, în treacăt, așa cum o spui la sfârșitul unei conversații cu soția ta. Au urmat cîteva clipe de tăcere, apoi a zis-o și ea, la fel de în treacăt. Apoi a închis. Dumnezeu știe ce-o fi îmsenmând și asta. Acum n-am nimic altceva de făcut, bănuiesc, decît să aștept să-mi fie scoase bandajele astea. Și pe urmă? Poate că Lindy are dreptate. Poate că, așa cum spune ea, trebuie să-mi schimb perspectiva, poate că viața chiar înseamnă mult mai mult decît să iubești pe cineva. Poate că ăsta chiar e un punct de cotitură pentru mine și sunt așteptat să-mi iau în primire locul din linia întâi. Poate că are dreptate.

În această carte l-am cunoscut pe Christopher Banks, un detectiv devenit celebru, care mi-a povestit despre încercarea lui de-a salva lumea de la pieire înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. După cum bine știm nu i-a reușit mare lucru. Nu i-a reușit nici operațiunea de salvare a părinților lui, pe care-i credea ostatici în Shanghai. Părinții îi fuseseră răpiți de mafia chinezească pe când el era doar un copil, din pricină că au dorit și ei la rândul lor să salveze lumea, împotrivindu-se celor ce se îmbogățeau din traficul cu opiu din China.

Christopher, cel de la începutul cărții părea un tânăr serios, pătruns până în măduva oaselor de importanța misiunii sale. Un tânăr orfan ce-a reușit să depășească trauma copilăriei - dispariția ambilor lui părinți - și a ajuns să-și câștige o faimă binemeritată în meseria lui, mărturie fiind nenumăratele cazuri rezolvate. Un mic Hercule Poirot.

În timpul aventurilor sale o întâlnește pe Sarah, un alt orfan cu o misiune autoimpusă. Ea plecase la vânătoare de soți bogați și celebri nu din snobism sau vanitate, ci doar din dorința de a deveni femeia puternică din spatele unui bărbat puternic. La un moment dat, destinele celor doi par a se contopi, dar până la urmă n-a fost să fie.

Încrederea mea în Christopher Banks a început să pălească însă pe măsură ce mă afundam mai adânc în poveste. Oare câtă încredere puteam avea în vorbele lui ? Oare cât de groși îi erau ochelarii prin care privea lumea, cât de colorați, cât de distorsionanți ? Misiunea pentru care lupta cu încrâncenare era pentru binele general sau era doar o încercare de a-și rezolva propriile traume sufletești. Oare cât de îndepărtată era versiunea lui asupra evenimentelor față de a celorlalți ? Oare să fi fost chiar mama lui bătrânica pe care a vizitat-o la Hong Kong ?

Christopher Banks cel de la sfârșitul cărții pare că și-a regăsit liniștea. E un bătrânel ce s-a retras din activitate, ce-a hotărât să se bucure de restul zilelor sale alături de Jennifer, un alt copil orfan pe care odată demult, s-a hotărât să-l ia sub aripa lui ocrotitoare.  Christopher Banks cel de la sfârșit se gândește cu nostalgie și seninătate la vremurile de demult ... pe când era orfan.

Iar eu, cea de la sfârșitul cărții, n-am putut să nu stau să-mi pun întrebări asupra propriilor ochelari prin care mă zgâiesc la lumea ce mă înconjoară. Or fi ei foarte diferiți de ai celorlalți?

Desigur, n-am încetat să cred că sarcina de a distruge răul care apare sub cele mai înșelătoare fețe, fiind deseori pe punctul de a scăpa neobservat, este o misiune crucială și sacră. 
☙☙☙
Noi, copiii, a zis el, suntem ca șnurul care leagă șipcile. Un călugăr japonez i-a spus asta odată. De multe ori nu ne dăm seama, dar noi, copiii, suntem cei care unim, nu doar familia, ci întreaga lume. Dacă nu facem ce trebuie, șipcile cad și se împrăștie pe podea.
☙☙☙
Senzația mea este că, atunci când vorbește de acel sens al misiunii și despre inutilitatea de a încerca să o eviți, se gîndește în egală măsură la mine și la ea. Poate că unii pot trece prin viață scutiți de asemenea griji. Dar soarta celor ca noi este să înfruntăm lumea ca niște orfani, alergând ani în șir după fantomele părinților noștri dispăruți.

Am mai citit cartea acum câțiva ani, după ce i-am văzut pe  Anthony Hopkins și Emma Thompson pe post de Stevens și Miss Kenton în filmul cu același nume. Filmul ca filmul, cartea însă mi-a plăcut mult mai mult, și acum ca și atunci.

Mi-a plăcut subtilitatea, delicatețea cu care ne-au fost dezvăluite întâmplări din ce în ce mai complicate, atât cele din viața personajelor cât și cele ale societății în care trăiau. Am aflat povești de dinaintea celui de-al doilea război mondial când încă se trăgeau tot felul de sfori diplomatice și când nu era încă decisă calea pe care o va lua tăvălugul istoriei. Am aflat povești despre idealuri sfărmate și despre bune intenții care au pavat drumul spre iad.

L-am îndrăgit pe scorțosul super-majordom Stevens și i-am urmărit cu maxim interes mărturisirile. Dar tare aș fi vrut să-l pot întrerupe, să-l prind de umeri și să-l zgâlțâi, să-l fac să se trezească din visul lui amăgitor. Să-i strig până mă aude că nu e cazul să se ia în serios atât de tare, că viața înseamnă mult mai mult decât munca pe care o făcea. Să-l fac să înțeleagă că ar trebui să fie mai îngăduitor cu sine însuși, că ar trebui să-și prețuiască și slăbiciunile, că n-ar trebui să se mai refugieze după armura strălucitoare de "demnitate", de "importanță" ce i-a devenit mai mult închisoare decât apărătoare. Bine măcar că s-a hotărât  să ia lecții de tachinare pentru a-i fi pe plac noului stăpân american.

Dar eu, fiind doar un amărât de cititor și nu un personaj demn de-a intra în poveste, m-am mulțumit cu lectura și, de ce nu, m-am mulțumit să-mi adresez aceleași sfaturi mie însămi.

Cred că în această carte autorul a făcut o greșeală de calculație. Subiectul  pe care-l propune spre analiză este foarte interesant și frumos - modul în care alegem să ne trăim viața. Cartea parcă ne strigă în față, Hello aveți o viață scurtă, trăiți-o cu înțelepciune !!! Ne averizează despre inevitabilele "restricții" ale rolului pe care musai trebuie să-l interpretăm fiecare dintre noi, ne îndeamnă să fim atenți la influențele pe care le acceptăm când e vorba să pornim la drum: de lucrurile pe care le-am învățat în copilărie, de idealurile la care visăm, de prieteniile pe care le facem, de mediul în care trăim. Ne îndeamnă să privim adevărul în față cât de curajos putem noi. Să fim atenți la lucrurile ce ne determină alegerile: dorințele, vanitățile, invidiile, dragostea adevărată, prietenia adevărată.

Partea proastă (din punctul meu de vedere) e că acest mesaj a fost învelit într-un ambalaj strălucitor care-ți ia ochii și, orbit fiind de ambalaj, nu mai vezi cadoul pe care l-ai primit.  În cazul de față ambalajul sunt personajele principale. Kathy, Tommy și Ruth sunt clone care au fost create strict în scopul de a deveni donatori de organe. Speranța lor de viață e în jur de 30 de ani. Toată viața lor, care e sută la sută umană, trebuie înghesuită în acest interval de timp. După care, sunt sacrificați. Brrrr. Oribil.

Da, la momentul acela mă supărasem foarte tare. Dar nu-mi trecuse nici măcar o clipă prin minte că ar fi fost altceva decît o simplă ciondăneală obișnuită de-a noastră. Nu mă gîndisem niciodată că firele vieților noastre, pînă atunci atît de întrețesute, se pot desface și separa din atîta lucru.

A fost o carte care mi-a mers la inimă din pricina povestitorului, Ono Masuji, un bătrân pictor pensionar, arist al lumii trecătoare.

De data aceasta, povestea se petrece în Japonia, nu mult după terminarea războiului, pe vremea ocupației americane. Ono fusese la viața lui un pictor talentat și renumit, ce și-a început cariera imortalizând lumea trecătoare a gheișelor, subiect la care a renunțat după ce l-a cuprins un avântul patriotic și revoluționar. De-acum înainte a făcut doar opere de artă care să-i înflăcăreze pe compatrioții săi în lupta pentru cucerirea lumii. Nu i-a trecut bietului Ono prin cap că lumea pe care o preamărea el va fi și mai trecătoare decât cea a gheișelor.

Acum, pensionar fiind, a dat un pas înapoi pentru a avea o perspectivă mai largă asupra tabloului general și și-a făcut timp pentru a judeca lucrurile la rece. Singura lui îngrijorare actuală părea a fi negocierea pentru căsătorie a fiicei lui mai mici, pe care nu o dorea influențată de trecut.

Sfârșitul cărții e cu happy-end, lucrurile se așează cât se poate de bine. Iar Ono poate privi cu îngăduință zbuciumul tineretului care aleargă acum după alte idealuri, în cel mai bun caz nu atât de efemere ca ale lui.

După ce-am întors ultima pagină a cărții primul meu gând a zburat la amărăciunea părinților mei din anii ce-au urmat după 1989, când toată munca lor de-o viață ( fabrici, uzine, planuri cincinale, ...) s-au dus pe apa sâmbetei ( sau poate în buzunare oneroase ). Zbucium deșert, o lume trecătoare, peste tot.

Firește, nu pretind că unele momente din seara aceea nu au fost dureroase pentru mine, nici nu susțin că aș fi făcut atât de ușor declarațiile pe care le-am făcut despre trecut dacă circumstanțele nu mi-ar fi insuflat prudența de a proceda astfel. Spunând asta, trebuie să recunosc că îmi vine greu să înțeleg cum cineva care ține la respectul de sine poate dori pe termen lung să-și decline responsabilitatea pentru faptele trecute. Poate că nu e un lucru ușor, dar recunoscându-ți greșelile săvârșite de-a lungul vieții, câștigi o anume satisfacție și demnitate. În orice caz, nu trebuie să-ți fie rușine de greșelile făcute cu bună-credință. Cu siguranță însă este mult mai rușinos să nu poți sau să nu vrei să le accepți.
☙☙☙
Am zâmbit, privindu-i de pe banca mea pe acești tineri. Firește, sunt momente când îmi amintesc bărulețele puternic luminate și oamenii adunați sub lumina lampioanelor, râzând poate mai puțin zgomotos decât tinerii de ieri, dar cu aceeași bună dispoziție, și atunci simt o oarecare nostalgie pentru trecut și pentru vechiul cartier. Sufletul mi se umple însă cu adevărat de bucurie când văd cum renaște orașul, cum, în acești câțiva ani, lucrurile au revenit atât de repede la normal. Se pare că națiunea noastră, oricâte greșeli va fi făcut în trecut, are acum o nouă șansă de a face lucrurile mai bine. Nu putem decât să le dorim acestor tineri să izbândească.

Aceasta este ultima carte pe care a scris-o Kazuo Ishiguro ( deocamdată ). Unii critici sunt de părere ca e un experiment îndrăzneț și nu prea reușit, alții sunt mai îngăduitori.

Mie mi-a plăcut povestea aceasta ce vine dintr-un ev mediu îndepărtat și nebulos al unei Anglii ce încă nu era Anglia. Ce era doar un tărâm al britonilor ce jeleau moartea regelui Arthur, cel cu Masa Rotundă, ce încercau să reziste invaziilor anglo-saxonilor. O lume în care dragonii și căpcăunii trăiau printre oameni, în care vrăjitorii mai puteau arunca farmece asupra  lumii, iar cavalerii neînfricați încă mai îndrăzneau să ducă la bun sfârșit, de unii singuri, misiuni deosebit de periculoase.

Se făcea că peste această lume plutea un fel de “Ceață” ciudată, un fel de duh ce-i făcea pe cei aflați sub influența lui să uite o grămadă de lucruri, mai ales din acelea petrecute de demult. Uitate erau iubirile și trădările personale, uitate erau războaiele nimicitoare, masacrele ce s-au petrecut între comunități.

Personajele principale ale cărții sunt doi bătrâni aflați aproape de sfârșitul vieții, Axl și Beatrice, care s-au hotărât să plece în călătorie spre satul fiului lor. În drumul lor îi întâlnesc pe bravul saxon Wistan și pe nobilul cavaler briton Sir Gawain. Primul dintre ei avea misiunea de a îndepărta Ceața, celălalt de a o menține. Și mai întâlnesc cei doi bătrâni niște barcagii ciudați ce-aveau să-i ducă și pe ei pe-o insulă Avalon din mijlocul mării. Doar că pentru a-i trece apa într-aceeași barcă, cu scopul de-a rămâne împreună pentru eternitate, acești Caroni nu cereau un bănuț ci o dovadă a iubirii adevărate dintre cei doi. Un test care ar fi putea fi trecut mai ușor dacă Ceața s-ar fi risipit și amintirile ar fi revenit. Sau poate nu.

Un cititor mai optimist decât mine, ar putea spune că sfârșitul poveștii a fost unul fericit. Dar eu, care văd mai întotdeauna partea goală a paharului, am rămas cu gustul amar al despărțirii celor doi și cu gândul la războaiele ce-aveau să izbucnească din nou între britoni și saxoni.

Provocarea pe care ne-o aruncă această carte e să răspundem la întrebarea: oare cum e mai bine, ce-ar trebui să alegem? Să uităm un trecut rău, ce ne-a umplut de durere și mânie? Sau să ni-l asumăm, să rămânem conștienți de el, cu tot riscul ca iertarea noastră momentană să fie superficială și să putem oricând s-o luăm de la capăt cu răzbunările, cu răutățile.

Poate că Dumnezeu se rușinează atît de tare de noi, de ceva ce-am făcut, că-și dorește să uite. Și așa cum i-a spus străinul lui Ivor, atunci cînd Dumnezeu nu-și amintește, nu-i de mirare că nici noi n-o putem face.
☙☙☙
-Spune-mi prințesă, îl aud zicând (pe Axl). Te bucuri că s-a risipit ceața?
-S-ar putea să aducă grozăvii în țara asta. Dar pentru noi s-a risipit la timp.
-Mă întrebam, prințesă. Oare e posibil ca dragostea noastră să nu fi ajuns niciodată atît de puternică pe parcursul anilor, dacă ceața nu ne-ar fi lăsat fără amintiri așa cum a facut-o? Poate că asta a permis vechilor răni să se vindece.