1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="QeqYWLBUlW"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/venezia-canal-grande/">Venezia – Canal Grande</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/venezia-canal-grande/embed/#?secret=QeqYWLBUlW" width="600" height="338" title="„Venezia – Canal Grande” – Ulițarnica" data-secret="QeqYWLBUlW" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2025/06/2025-06-23-0017-Venetia.jpg600450Universul a conspirat în acest iunie al anului șarpelui de lemn, conform tradiției chinezești (anul meu), și m-a trimis la Veneția, o destinație pe care mi-am dorit să o revăd de mult timp, dar pe care am tot amânat-o în favoarea altor locuri. Inițial, planificasem să mă duc în Dolomiți, la munte, însă dorința de a face drumeții s-a cam topit de la căldură. Planurile inițiale mi-au fost schimbate brusc de un accident în aeroport, în București, așa că, în loc să mă pierd pe potecile montane, am ajuns să mă învârt timp de cinci zile pe străduțele înguste și canalele pline de istorie ale Veneției. Nu mi-a părut deloc rău, aș fi reușit cu siguranță să umplu încă o săptămână cu lucruri interesante de făcut. Merită , zic eu, să ajungi în Veneția cel puțin o dată în viață, este un loc cu adevărat deosebit și unic. Ca mai toate orașele italiene este un loc ticsit de istorie, de artă și cultură și de istorii interesante. Orașul s-a ridicat treptat în mijlocul apelor, pe parcursul a sute de ani, pe cel puțin 100 de insulițe aflate într-o lagună mlăștinoasă și instabilă. Însăși construcția lui spune o poveste fascinantă despre ingeniozitate, adaptare și supraviețuire. Veneția a fost fondată în jurul secolului al 7-lea, de locuitorii romani ai orașelor de pe coastă care s-au retras în lagună de frica hunilor și goților ce „veneau potop-potop cu toții” pe capul lor și-i cam măcelăreau. Laguna le oferea un refugiu natural greu accesibil invadatorilor, protejat de ape pline cu pește. Refugiații au început să construiască insulițe artificiale înfiingând o pădure întreagă de piloni din lemn de stejar și pin, înalți de 10-20 de metri, prin sedimentele moi ale lagunei până la solul dur de dedesubt. Din fericire, datorită salinității apei și lipsei de oxigen, pilonii, odată scufundați în apă, nu au putrezit ci, dimpotrivă, s-au pietrificat. După instalarea pilonilor, deasupra lor au fost construite platforme de lemn legate între ele cu plăci de lemn și mortar, o fundație cam fragilă dar stabilă pe care au putut fi ridicate casele. Încet-încet materialele de construcție s-au diversificat iar lemnul a fost înlocuit treptat cu piatră și cărămidă. În locul caselor simple din lemn au apărut palate impresionante. Când le privești acum nu-ți prea vine să crezi că sunt susținute de fundații atât de plăpânde. Cu timpul, așezarea aceasta amărâtă din mijlocul apelor s-a transformat în Serenissima Repubblica di Venezia, cea mai mare putere maritimă a Evului Mediu european. A fost una dintre cele mai puternice și longevive entități politice din istoria Europei, timp de aproape 1.100 de ani, de la alegerea primului Doge în 697 și până în 1797 când a fost cucerită și desființată de Napoleon Bonaparte. La începuturi Serenissima a dominat Adriatica, Mediterana și Marea Neagră, contribuind decisiv la comerțul de pe Drumurile Mătăsii. Venețienii vremurilor de demult nu au fost băieți prea buni, îmbogățirea lor rapidă s-a datorat în principal comerțului cu sclavi și, nu de puține ori, obiceiurilor piraterești pe care nu se sfiau să le practice. Să nu mai vorbim de jefuirea Constantinopolelui în timpul celei de a patra cruciade. Dar, după cum zice americanul, să nu-i întrebăm cum au câștigat primul milion de ducați. Călătorul care aterizează în Veneția zilelor noastre se bucură de fapt îndeosebi de orașul construit începând cu secolele XV-XVI, o perioadă de glorie și apogeu, înainte ca Veneția să înceapă să resimtă declinul. Două evenimente au pus capăt monopolului comercial al Veneției și Genovei cu Orientul plin cu mirodenii: cucerirea Constantinopolelui de către turci în 1453 și apariția noilor rute maritime din Atlantic în perioada marilor descoperiri geografice. Bogățiile acumulate și expertiza în materie de finanțe și politică au ajutat Veneția să-și mențină „rangul” mult timp de atunci înainte dar influența ei economică a fost înlocuită treptat cu o influență culturală. În zilele noastre Veneția nu mai este mândra și orgolioasa Serenissimă ci un „oarecare” oraș din Italia. Am impresia că bunăstarea îi e asigurată acum de milioanele de turiști care o vizitează an de an. Hoardele invadatoare sunt atât de detestate de venețienii get-beget încât, încet-încet, aceștia își părăsesc orașul și se refugiază înapoi pe continent, într-o migrație inversă acelei de acum 1500 de ani. Adevărul e că Veneția ar putea fi considerată un rai al călătorului cu gusturi citadine, chiar dacă e nițel cam costisitoare. Nu e foarte mare, poate fi străbătută cu piciorul și oferă la tot pasul o mulțime de delicatese. Poți mânca bine în Veneția, poți face cumpărături, poți vizita tot felul de muzee sau merge eventual la un spectacol în La Fenice. Și nu în ultimul rând te poți plimba în neștire pe străduțe înguste și pitorești sau lua o gondolă pe canale la fel de înguste și pitorești. Cu ceva timp în urmă am aflat de la un italian hâtru că trei dintre cele mai frumoase orașe din Italia ar putea fi privite în trei chipuri de femeie. Florența, domnișoara, ar avea frumusețea unei tinere educate într-un salon umanist. Roma, stăpâna de necontestat a Italiei, ar fi întruchiparea unei matroane solemne. Iar Veneția ar fi curtezana melancolică, capricioasă și seducătoare. Nu mai e tânără, dar reușește să fascineze tocmai din acest motiv. Se fardează cu lumina soarelui, își ascunde uneori ridurile sub văluri de ceață, își poartă cu eleganță costumațiile bogate. Este o bătrânică fermecătoare ce lenevește la malul mării privind gondolele ca pe niște amintiri plutitoare, visând la serate cu Casanova și la săruturi furate pe sub măști de carnaval. Cel mai bun mijloc pentru a face cunoștință cu Veneția și a începe să-i descoperi frumusețea ar fi, zic eu, o călătorie de-a lungul lui Canal Grande, șerpuitorul „bulevard” principal, de apă, al orașului. Iar cel mai accesibil mijloc de transport ar fi linia 1 de vaporetto, ce străbate cei aproximativ 4 km ai canalului în 30-40 de minute. E  cam aglomerat, mai ales în orele de vârf dar dacă ai noroc ai putea prinde un loc pe un scaun amplasat în aer liber, în vârful vaporașului de unde poți admira în voie spectacolul (din păcate nu toate vaporașele au instalate scaune din astea). Eu una am profitat din plin de linia aceasta. Am cumpărat (online) un soi de abonament pe o săptămână ce-mi garanta accesul la toate liniile de vaporetto și de autobuz din Veneția și din Mestre, pe care l-am folosit intensiv, chiar și pentru a traversa canalul de pe un mal pe altul dacă nu aveam poduri prin apropiere. Linia 1 începe în Piazzale Roma, la picioarele Podului Calatrava, nu departe de stațiile terminus ale autobuzelor, singurele mașini din oraș, ce pot străbate unul dintre cordoanele ombilicale ce leagă în zilele noastre insula Veneției de continent. Al doilea cordon ombilical este linia de cale ferată, ce se oprește nu departe, la statia cu numărul doi, în Gara Santa Lucia. După care, rând pe rând, urmează multe alte opriri, amplasate când pe o parte când pe cealaltă a lui Canal Grande și care te conduc încetișor prin toate cele șase sestieri (să le spunem cartiere) ale Veneției: Cannaregio, Santa Croce, San Polo, Dorsoduro, San Marco și Castello. În timpul plimbării poți căsca gura și afla o mulțime de lucruri (mai ales dacă întrebi internetul sau pe ChatGPT) despre numeroasele Ca (prescurtare de la casa), Palazzo (nu cred că e nevoie de traducere) și Fondaco (ce provine din arabul fondouk, ce înseamnă depozit) înșirate pe maluri precum mărgelele într-un colier. La ore matinale Canal Grande este destul de liniștit iar vaporetto nu prea aglomerat dar de pe la ora 10 începând și până târziu în noapte e mare ambuteiaj. Dacă ai buzunarele pline cu bani de cheltuit ai putea face traseul într-o gondolă dar eu una nu fac parte din această categorie de călători. În zilele noastre nici măcar venețienii nu sunt amatori de gondole, se spune că le folosesc doar de două ori în întreaga lor viață, atunci când se căsătoresc și atunci când sunt conduși la groapă. În rest îi lasă pe turiști să se bucure de beneficiile acestui trasport. Un ghid mi-a povestit semnificația provei din fier ce ornamentează unele gondole, numită fero da prorà sau dolfin, ce e necesară pentru a echilibra greutatea gondolierului ce stă la pupa: 1. are o formă de S, simbolizând forma lui Canal Grande, 2. sub lama principală se află un soi de pieptene cu șase dinți reprezentând cele șase sestieri ale Veneției, 3. un alt dinte e îndreptat spre centrul gondolei și simbolizează insula Giudecca, 4. vârful curbat amintește de boneta Dogilor, 5. ruptura semicirculară dintre vârful curbat și cei șase dinți reprezintă Podul Rialto, 6. cele ornamente dintre dinți ar reprezenta cele trei insule principale ale orașului: Murano, Burano și Torcello. Cât adevăr și câtă vrăjeală pentru turiști se ascunde în această explicație nu pot să spun. Poate că fero da prorà era la început mult mai simplu dar a început să prindă forma aceasta complicată tocmai pentru a vrăji turiștii. M-am plimbat pe săturate pe Canal Grande cu vaporetto liniei 1. Stațiile principale între care mă învârteam zilnic erau San Marcuola-Casino, aflată la trei minute de mers pe jos de la hotelul meu și San Marco-San Zaccaria pe care o preferam pentru că, pentru a ajunge la ea, vaporetto trecea prin fața Pieței San Marco. Am făcut o grămadă de fotografii tuturor podirilor și clădirilor ce mi-au furat privirea iar acum încerc să le aranjez în ordine, pentru aduceri aminte viitoare. Sunt convinsă că aș fi putut lungi și mai mult șiragul meu de fotografii, atât cu unele colecționate deja cât și cu altele pe care aș fi putut să le iau dar nu m-am învrednicit. Dacă m-aș fi pus serios pe treabă, ieșea un articol cât o autostradă: vreo trei kilometri de imagini și povești. 00