1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="YG2CrpXndK"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/ursi/">Zărnești – Printre urși și englezi</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/ursi/embed/#?secret=YG2CrpXndK" width="600" height="338" title="„Zărnești – Printre urși și englezi” – Ulițarnica" data-secret="YG2CrpXndK" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2014/10/2014-10-04-98-Zărnești.jpg1000689Mi-am dorit să fac o vizită urșilor din Zărnești imediat ce-am aflat de înființarea rezervației. Mi-a ieșit abia la a treia încercare. Țin minte cum prima tentativă a eșuat pentru că n-am găsit drumul. Să nu fi fost nici un indicator la acea vreme? Să nu-l fi zărit eu? Habar n-am. Asta se întâmpla în urmă cu câțiva ani, imediat după ce am aflat că rezervația e deschisă și pentru muritorii de rând, nu doar pentru specialiști. A doua încercare am făcut-o în această primăvară. Pe asta am ratat-o pentru că am ajuns prea târziu. Nu-mi făcusem temele cum se cuvine și nu știam că vizitele se fac doar dimineața, între 9 și 11. Am ajuns la poartă mult prea târziu, abia după ce ieșise ultimul grup de vizitatori. Intrările în rezervație se fac doar în grup și cu un însoțitor de-al casei, nu poți intra acolo ca la grădina zoologică. În general sunt trei intrări pe zi, la 9, la 10 și la 11 dar dacă exista suficienți doritori se pot îndesi din jumătate în jumătate de oră. Durata unei vizite e de aproximativ 45 de minute. Drept să spun nu mi-a părut așa de rău c-am ratat încercarea numărul doi. Tocmai începuse o ploaie mocăneasc și tot hazul s-ar fi dus dacă urșii se-ascundeau în desișuri iar vizitatorul se-alegea doar cu un duș. Dar tot răul spre bine … a treia încercare nu mai putea da greș. Învățasem drumul, aflasem regulile orarului. În programul weekend-ului petrecut la Peștera figura și o vizită la urșii din Zărnești, că tot era în apropiere. La ora nouă și jumătate eram la poarta rezervației. Spre bucuria mea mai erau doritori iar domnul de la poartă mi-a confirmat că vom intra la 10. Și-am așteptat să bată gongul și între timp ne-am tot strâns … La ora fixată am fost poftiți în sanctuar. După achitarea taxei de intrare (40 lei pentru un adult) am fost invitați să urmărim un scurt filmuleț în care a fost spusă povestea înființării rezervației și povestea tristă a ursoaicei Maya cea căreia îi este dedicată rezervația. Pe scurt (dacă doriți detalii le puteți găsi direct de la sursă pe ampbears.ro) la Zărnești sunt găzduiți doar urși care nu pot fi eliberați în sălbăticie deoarece au fost crescuți de mici de către oameni. Din acest motiv: UNU nu s-ar mai descurca în pădure pentru că nu i-a învățat nimeni regulile sălbăticiei, cum să-și caute de mâncarea, cum să-și facă bârlogul pentru hibernare, cum să trateze cu ceilalți urși. Și DOI nu se mai tem de oameni precum urșii sălbatici și s-ar putea să-i confunde cu o masă gustoasă sau cu un urs concurent și să-i atace. Majoritatea rezidenților de la Zărnești au, din păcate, povești triste de viață. Prinși de mici, despărțiți de mamele lor, au fost  ani de zile fie animale de companie cât timp erau mici și drăgălași dar apoi au fost închiși în cuști prea mici pentru ei, fie animale de circ sau grădini zoologice prea bătrâne sau prea încăpățânate și drept urmare abandonate. După această introducere am fost poftiți să vedem urșii pe viu. Ne-au întâmpinat în număr mare chiar de la intrare. Rezervația are două țarcuri mari, ce comunică între ele, în care trăiesc majoritate urșilor. Animalele prea bătrâne sau care au probleme de integrare în colectiv sunt ținute în țarcuri separate. Așa e seniorul Charles, cel mai bătrân urs al sanctuarului, ce-și împarte locuința cu lupoaica Luna. Se înțeleg minunat. Așa e ursul Max care din păcate nu mai vede și nu mai are simțul mirosului așa că se descurcă mult mai greu decât ceilalți. Țarcurile sunt împrejmuite cu garduri înalte și, ca o măsură suplimentară de precauție, cu încă un rând de sârme aflate sub tensiune electrică, instalate democratic atât de partea urșilor cât și de partea vizitatorilor. Cine se apropie, se curentează. Am testat, funcționează, pișcă rău. Înainte de a deveni rezidenți permanenți, noii sosiți sunt ținuți un timp în carantină și sunt sterilizați. După ce vizitatorul trece de prima impresie e îmbarcat într-un titicar care îl conduce până la capătul vizitabil al rezervației. De aici e poftit să facă o plimbare pe jos, înapoi, până la intrare/ieșire. Ei, și de-aici intervin englezii în poveste. Era clar, nu încăpeam cu toții în titicar. Rămăseseră mulți pe dinafară și cum eu eram singură iar ceilalți veniseră în grup m-am gândit c-ar fi politicos să cedez locul și să aștept următoarea tură. N-a fost nevoie. Am fost poftită să mă alătur unui grup condus de un domn înalt ce părea de-al casei. Urma să facem vizita doar pe jos și am fost avertizată că se va vorbi mai mult în engleză, dar dacă nu mă deranja eram binevenită. Nu mă deranja. Nici una, nici alta. Și așa l-am cunoscut pe Colin Shaw (domnul cel înalt), englez get-beget ce-a devenit și un pic român după cei douăzeci de ani de când a ales să locuiască în țărișoara noastră. A devenit expert în locurile frumoase ce merită vizitate pe la noi și, prin Roving Romania, le face cunoscute și conaționalilor săi. Grupul nostru era format așadar dintr-un ghid bilingv, Colin vorbea foarte bine românește, două perechi de englezi mai în vârstă și o româncuță rătăcită printre ei. Am făcut o alegere norocoasă alăturându-mă lor. În primul rând au fost o companie foarte agreabilă. Curioși, mă tot chestionau cu una, cu alta, răspundeau și ei curiozităților mele. În al doilea rând Colin a fost un ghid foarte bun, știa poveștile majorității urșilor pe care ni le-a prezentat îndulcite cu puțin umor englezesc. Și în al treilea rând vizita noastră s-a întins mult peste timpul regulamentar. A fost o plimbare foarte relaxantă, foarte plăcută și tihnită, alături de oameni simpatici. Am prins și ora la care au fost hrănite animalele. Englezoaicele au făcut o inspecție riguroasă a lăzilor cu mâncare, dând din cap mulțumite când au văzut că era acolo și cărniță și dovlecei și pâine și morcovi. Hrana era aruncată peste gard, nici un om nu intra în contact cu urșii. Doar Ursula, o ursoaică tibetană bătrână și cu un ochi atacat de cataractă, a fost servită pe tavă, cu alimentele aduse chiar sub nas. E singurul exemplar din specia ei, ceilalți sunt urși bruni neaoși. Contactul cu oamenii este redus la maxim pentru a ajuta urșii să-și amintească cum e să fii urs adevărat. Unii dintre ei reușesc. La plecare Colin ne-a îndemnat să ajutăm fundația Milioane de Prieteni care se ocupă de rezervația din Zărnești. Spunea el că deși majoritatea banilor provin de la WSPA (Societatea Mondială pentru Protecţia Animalelor) ajută și bănuții pe care îi dă omul de rând fie cumpărând un suvenir de la fața locului fie adoptând un urs. Adopția asta nu înseamnă că iei ursul cu tine acasă și nici că trebuie să-i asiguri traiul pentru tot restul vieții lui. E suficient să participi cu 60 de euro pentru a deveni (co)părinte adoptiv pentru ursul care ți-a căzut cu tronc. Ne-am înghesuit toți la magneți cu fotografiile urșilor pe care i-am cunoscut personal. Am plecat cu toții cu câte un Max în buzunar. Cel puțin. 00