1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="CFFl65V1mr"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/tokyo-in-cautarea-batranului-edo/">Tokyo – în căutarea bătrânului Edo</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/tokyo-in-cautarea-batranului-edo/embed/#?secret=CFFl65V1mr" width="600" height="338" title="„Tokyo – în căutarea bătrânului Edo” – Ulițarnica" data-secret="CFFl65V1mr" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2018/05/2018-04-29-0211-coperta.jpg1000662Călătorul aterizat pentru prima oară în Tokyo ar putea fi ușor păcălit de fațada „occidentală”, sau mai degrabă „americană” a orașului – de zgârie-norii lui, de înfățișarea lui modernă atât de asemănătoare cu cea a altor orașe de pe mapamondul civilizat, de reclamele luminoase, de subculturile urbane ce par împrumutate de peste ocean. Am putea crede că, după trauma cauzată de înfrângerea din cel de-al doilea război mondial, capitala Japoniei a preluat cu entuziasm și nerăbdare cultura învingătorilor. Aparențele însă pot fi înșelătoare. Înainte de-a deveni Tokyo, orașul acesta a fost pentru câteva sute de ani Edo, capitala Shogunilor și a samurailor lui. O lume ce-a ales la un moment dat să se închidă în ea însăși, o lume cu ierarhii și reguli mult prea stricte după gusturile noastre, dar înfloritoare, puternică și cu totul aparte. Chiar dacă după război samuraii au trebuit să-și predea săbiile pentru a fi duse la topit, în străfundul inimii lor tot samurai au rămas. Spiritul epocii Edo, mentalitățile, obiceiurile, tradițiile ei se topesc mai greu decât săbiile. Am încercat și eu să găsesc urme ale bătrânului Edo, în cele câteva zile petrecute în capitala niponă, dar nu mi-a fost deloc ușor. Poate nu am căutat unde trebuie, poate ochii mei ( ai minții și ai trupului ) nu au fost suficient de deschiși sau poate eram doar obosită de Japonia și de ciudățeniile ei. Ce-am făcut … pe unde am mai umblat … ce-am învățat … ce-am priceput … în cele ce urmează. Puțină istorie nu strică Orașul pe care trebuia să-l descoperim și să-l înțelegem cât de cât a apărut pe harta lumii ăsteia doar pentru că nobilii unui oarecare clan Edo, ce era vasal al mult mai puternicului clan Taira, s-au gândit să-și construiască un castel fortificat în vârful unui deal aflat în inima domeniilor lor, mai exact la vărsarea râului Sumida în golful Tokyo. Rămășițe ale acestei fortificații s-or mai fi găsind și astăzi, adânc îngropate la temeliile Palatului Imperial. Ghinionul celor din familia Edo a fost că s-au aflat de partea perdantă în timpul nenumăratelor războaie civile ce-au marcat evul mediu japonez. După ce clanul Taira a fost înfrânt au cam dispărut din istorie iar castelul Edo a trecut la alți stăpâni. Grozăviile astea se întâmplau înainte de anul 1600. Din fericire pentru el, atât castelul Edo cât și orășelul înjghebat împrejurul lui au fost mult mai norocoși. Capriciile sorții și ai puternicilor zilei l-au ajutat să nu dispară de pe fața pământului, dimpotrivă. La un moment dat, shogunul de atunci, puternicul general Toyotomi Hideyoshi, a hotărât să-și recompenseze aliatul, pe Tokugawa Ieyasu, dăruindu-i vechile domenii ale clanului Edo. Dar fiindu-i teamă că aliatul său va deveni mult prea puternic și ar putea să-i amenințe poziția, a cerut un troc. Tokugawa Ieyasu va primi Edo doar dacă va renunța la domeniile tradiționale ale clanului său, aflate undeva mai la sud în apropierea capitalei de atunci, orașul Kyoto. Cu cât își trimitea mai departe aliatul, cu atât mai bine. De voie de nevoie, Tokugawa Ieyasu a acceptat și s-a mutat în nord. Se pare că Toyotomi Hideyoshi nu era prea citit și nu cunoștea sfaturile înțelepte ale unui alt general, Sun Tzu, ce-l învățau că ar fi trebuit să-și țină prietenii aproape, iar duşmanii – şi mai aproape? Tokugawa Ieyasu și-a văzut de ale lui, a transformat castelul Edo într-o cetate inexpugnabilă, a învins la Sekigahara clanul lui Toyotomi Hideyoshi și a devenit la rândul lui Shogun. Spre deosebire de predecesorii lui însă, puterea clanului Tokugawa n-a mai putut fi contestată timp de 250 de ani. Tokugawa Ieyasu a ales să-și exercite puterea de pe domeniile lui, din Edo, transformând astfel orașul în adevărata, deși nu oficiala, capitală a regatului. Împăratul și aristoctația au rămas în Kyoto. Shogunul și samuraii săi, administrația statului s-au concentrat în Edo. Orașul a crescut spectaculos în secolele de pace care au urmat. Istoricii spun că în secolul al 17-lea ar fi fost cel mai mare și mai populat oraș din lume, ce întrecea cu ușurință marile orașe europene. Shogunii Tokugawa au ales să-și conducă statul după principii confucianiste. Au instaurat shinōkōshō, o societate împărțită în patru clase distincte și închise (greu se putea sări dintr-o clasă în alta). În fruntea tuturor se găseau samuraii pentru că ei puteau menține statul în funcțiune și pentru că, prin conduita lor morală ireproșabilă, puteau fi un model pentru ceilalți. Samuraii nu aveau voie să dețină pământ, erau recompensați însă cu stipendii de către superiorii lor, sub formă de koku de orez. Pământul îl dețineau și îl munceau din greu cei aflați pe locul doi în ierarhie: clasa țăranilor sau mai degrabă a fermierilor. Locul fruntaș de pe podium le era asigurat pentru că, după cum spunea Confucius, nici o societate omenească nu poate supraviețui fără agricultură iar țăranii produceau cel mai important bun necesar omului, mâncarea. Pe locul trei urmau meșteșugarii pentru că produceau bunuri neesențiale. Iar pe locul patru se găseau negustorii pentru că ei nu produceau nimic. Filosofia confucianistă nu dădea așadar nici doi bani pe bogăția materială. Puteai fi un negustor putred de bogat, tot în clasa de jos rămâneai. Importanța fiecăruia în societate era data de codul moral al clasei din care făceai parte. Stratificarea asta socială se regăsea și în cartierele orașului Edo. În centru se afla castelul Shogunului, înconjurat de vilele și casele samurailor săi. Un pic mai departe, în orașul de jos – shitamachi, era domeniul chōnin-ilor, al orășenilor obișnuiți. Pe malul râului Sumida se înșirau pe vremuri cartiere precum Nihonbashi, Furukawa și Asakusa, unde se înghesuiau atelierele meșteșugarilor și prăvăliile negustorilor, casele de lemn construite în stil vagon al claselor de jos ale societății. Ei bine, aici intrăm și noi în poveste ( în sfârșit ) pentru că am făcut o vizită la … Muzeul Fukagawa Edo Muzeul acesta e un fel de struțo-cămilă. Nu e un muzeu al satului așa ca pe la noi, cu case vechi și adevărate, salvate de la pieire și reamplasate într-un sat utopic în mijloc de oraș. Dar nu e nici un muzeu cu exponate expuse prin vitrine. Muzeul Fukagawa Edo e o hală mare în care a fost recreată o bucățică din lumea shitamachi a bătrânului Edo. Este o readucere la viață, cu toate amănuntele posibile, a unui cartier din Edo-ul secolelor 17-18, cu alei, case de locuit, ateliere și magazine. Le-am găsit pe toate mobilate, pline cu obiecte ce-ar fi putut fi folositoare cu câteva veacuri în urmă. N-a lipsit însă nici tehnologia modernă în acest muzeu. Orele unei zile și trecerea timpului erau simulate prin aprinderea și stingerea progresivă a luminilor, un cocoș electronic dădea deșteptarea, o pisică ( tot electronică) mieuna pe acoperiș, vrăbii ciripeau pe casă.  Dacă ar fi fost să ne luăm după timpul muzeului, am petrecut acolo vreo două-trei zile, altfel am stat cel mult un ceas. Călăuză ne-a fost un distins domn profesor de gimnaziu, în prezent pensionar, ce-a ales să facă voluntariat la muzeu. Își cultiva astfel pasiunea, studiul epocii Edo, nu se plictisea acasă și mai dăruia și altora câte ceva din cunoștințele sale. Am fost poftiți pe rând în casa negustorului de zarzavat, în prăvălia de orez, în casa barcagiului, a tâmplarului, a profesorului de shamisen, a burlacului … Am fost invitați până și la crâșmă, păcat că tempura aceea era de plastic. Domnul nostru profesor era tobă de carte și nu mai termina lecția. Stia la ce foloseau toate lucrușoarele din case, cunoștea bine obiceiurile din epoca Edo, ne-ar fi ținut la povești până seara. Dar noi, elevi nesârguincioși,  am ușchit-o la prima recreație. Templul Asakusa Kannon sau Senso-ji Un alt loc pe care l-am vizitat și care părea desprins din epoca Edo a fost templul Asakusa. În realitate clădirile pe care le-am văzut noi sunt ridicate după război iar primul templu ce s-a construit vreodată aici e mult mai vechi. Legenda spune că templul Asakusa a fost construit în anul 645 în cinstea unei statui a zeiței compasiunii, Kannon, pe care doi frați pescari au scos-o din ape. Altarul a ajuns repede un foarte căutat loc de pelerinaj. În jurul lui s-au strâns cu timpul meșteșugari și negustori, pentru a le fi de folos călugărilor și pelerinilor. Afacerile au prosperat. În perioada Edo, Asakusa Kannon a devenit templul oficial al clanului Tokugawa și a primit un al doilea nume  Senso-ji. Datorită serviciilor aduse Shogunului călugării de aici se bucurau de o independență mai mare decât a călugărilor din alte temple. Afacerile au prosperat și mai mult. Nu s-a schimbat mare lucru de atunci. Asakusa Kannon e considerat cel mai vechi templu din Tokyo și e în continuare asaltat de pelerini și alte soiuri de vizitatori. Afacerile prosperă mai mult decât oricând. La ora vizitei noastre era supra-aglomerat așa că am rezistat cu greu tentației de-a-mi pune coada pe spinare și de-a lăsa baltă vizita. A învins totuși conștiința călătorului sârguincios și mi-am făcut datoria. Parcul Hama-rikyu Într-un alt colț al orașului am găsit, printre macarale și zgârie-nori, un alt petic rămas de pe vremea bătrânului Edo, un parc. Hama-rikyu, ce pare astăzi strivit de lumea modernă, era odată terenul de vânătoare de rațe al familiei Tokugawa. De ceva timp e însă un parc public așa că nici o rață nu mai e în primejdie dacă se întâmplă să aterizeze pe lacurile lui. Lacurile acestea sunt sărate deoarece parcul se află chiar pe malul golfului Tokyo și comunică cu el. Pe malurile lor au fost construite câteva case de ceai foarte simpatice, dar noi n-am avut nici timp nici chef pentru o ceremonie. Ne-am plimbat doar de-a roata parcului, am admirat și amușinat pomii înfloriți, ne-am uitat cu tristețe cum în grădina de flori bujorii erau deja scuturați. La ieșire am salutat cu respect un pin de 300 de ani și apoi am plecat mai departe. Or fi existând mai multe vestigii ale vechiului oraș ascunse în modernul Tokyo. Dar eu doar atât am văzut, drept urmare atâta pot povesti. În clipa de istorie pe care o trăim noi acum, bătrânul Edo pare a fi mort și îngropat. Dar cine știe ce surprize ne va oferi viitorul și ce va găsi pe-aici călătorul ce va trece pragul orașului în secolele ce vor urma. 00