1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="sFIeHzbxN1"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/templul-haeinsa/">Templul Haeinsa</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/templul-haeinsa/embed/#?secret=sFIeHzbxN1" width="600" height="338" title="„Templul Haeinsa” – Ulițarnica" data-secret="sFIeHzbxN1" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2024/03/2024-03-20-0089-coperta.jpg1000750În Coreea de Sud există trei temple nițel mai deosebite față de celelalte, ce se numesc Templele Celor Trei Bijuterii (Sambosachal). Fiecare dintre ele reprezintă câte una dintre nestematele budismului: Tongdosa din provincia Gyeongsang de Sud îl reprezintă pe Buddha; Haeinsa, tot în provincia Gyeongsang de Sud, reprezintă dharma sau învățăturile budiste; iar Songgwangsa din provincia Jeolla de Sud reprezintă sangha sau comunitatea budistă. De obicei, cea mai importantă clădire a unui templu budist coreean este o sală numită Mahavira. Aceasta este adesea cea mai încăpătoare clădire din complex, este amplasată în locul cel mai înalt și adăpostește statui ale lui Buddha istoric, ale arhaților săi și ale unor bodhisattva. În Templele Celor Trei Bijuterii însă, clădirile cele mai importante scot în evidență podoaba lor definitorie. Sala principală din Tongdosa se deschide spre o stupa în care, conform tradiției, sunt ținute relicve ale lui Buddha; în Haeinsa sunt prețuite cămările în care este depozitată Tripitaka Koreana; iar în Songgwangsa cele mai importante pavilioane sunt  cele rezervate comunității monahale. Mi-ar fi plăcut să pot vedea toate cele trei bijuterii coreene dar în programul excursiei noastre a fost inclus doar Templul Haeinsa. Am ajuns aici în cursul penultimei dimineți petrecute în Coreea, după câteva ceasuri de mers cu autocarul. Templul se află mai la vest de Gyeongju, aproape de orașul Daegu, culcușit în Munții Gaya departe de lumea dezlănțuită. Autocarul n-a avut voie să urce în parcarea amenajată chiar lângă templu așa că a trebuit să facem nițel sport, urcând la deal pe o potecă special amenajată ce urma prin pădure cursul bolovănos al unui pârâu. Până să ajungem la templul propriu-zis a trebuit să trecem și aici prin trei porți. Înainte de ultima dintre ele am dat peste Guksadan, un pavilion dedicat spiritului muntelui Gaya. Se pune că, de te rogi aici cu putere și din toată inima, rugăciunea îți va fi neapărat auzită. Dovadă a credinței acesteia erau și multele inimioare inscripționate cu dorințe ce fâlfâiau sprințare în vânt. După ce treceai de ultima poartă ajungeai în prima dintre curțile templului, un careu mare înconjurat de clădiri ce păreau mai degrabă administrative. Dintr-o latură a ei răzbăteau însă sunetele puternice ale unui clopot, semn că nu peste puțin timp urma să înceapă (hai să-i zic așa) slujba budistă. Conform tradiției coreene, un templu budist trebuie să aibă musai patru instrumente de percuție, adunate de obicei într-un singur pavilion și menite să atragă atenția tuturor ființelor de pe pământ despre legea lui Buddha: o tobă dharma, un pește de lemn, un gong în formă de nor și marele clopot brahma. Sunetul fiecărui instrument are ca scop salvarea ființelor aflate în diferitele tărâmuri. Toba dharmei bate pentru a salva toate ființele care trăiesc pe pământ, oameni, insecte sau alte lighioane. Peștele de lemn este folosit pentru salvarea tuturor ființelor trăitoare în apă. Călugării lovesc cu bastoanele părțile laterale ale corpului scobit în interior al peștelui, pentru a produce sunetele corespunzătoare. Gongul de bronz în formă de nor este folosit pentru salvarea ființelor cerului. Clopotul brahma este folosit pentru salvarea ființelor aflate în iad și este bătut de 28 de ori dimineața și de 33 de ori seara. Până să ajungi în cea de-a doua curte a templului, înconjurată și ea din toate părțile de pavilioane, trebuia să urci pieptiș alte câteva trepte înalte. Am înțeles că templul oferă găzduire călătorilor obișnuiți în unele din aceste pavilioane, tare mi-ar fi plăcut să gust experiența. La data vizitei noastre curtea era acoperită toată de sute de lampadare colorate, semn că se apropia sărbătoarea nașterii lui Buddha. Printre ele abia de zăreai felinarul ce simbolizează iluminarea și pagoda cu trei trepte de unde se auzeau clincăte vesele de clopoței. Clopoțeii aceștia de vânt au și ei sarcini precise, trebuie să-i țină treji pe călugări. Limba lor este plăsmuită în formă de pește, amintind faptul că peștii nu închid ochii niciodată. Asemenea lor ar trebui să fie și budiștii, să mediteze și să-și cultive mintea și spiritul tot timpul, chiar și în somn. După alte câteva trepte ajungeai în sfârșit pe platforma unde erau construite pavilioanele principale. Mi s-a părut curios … parcă aș fi străbătut un pridvor, un pronaos, un naos și un altar aflate în aer liber și construite oarecum pe verticală. În pavilionul cel mare al templului nu am apucat să arunc nici o privire, era închis pentru slujba anunțată puțin mai devreme. În cele aflate primprejur l-am întâlnit din nou pe Buddha reprezentat în diferite avatare de-ale sale. Legenda spune că la începuturi Haeinsa era doar un mic schit construit prin secolul 7. În anul 802 a fost ctitorită aici o primă mănăstire, atestată și documentar, de către doi călugări pe nume Suneung și Ijeong, proaspăt întorși de la studii din China. O primă înflorire a mănăstirii s-a produs în secolul 10, pe vremea regelui Taejo, fondatorul dinastiei Goryeo, care l-a răsplătit pe starețul mănăstirii pentru sprijinul pe care i l-a acordat în preluarea puterii. Clădirile ce întâmpină astăzi călătorii nu sunt cele originale, de-a lungul timpului s-au petrecut aici multe catastrofe iar pavilioanele au ars sau au fost distruse de multe ori. Important este că au renăscut din propria cenușă. Cel mai important sector al templului, ce a scăpat în mod miraculos de la distrugere de fiecare dată este Janggyeong Panjeon, cele patru pavilioane în care e depozitată Tripitaka Koreana. Ca să ajungi la ele trebuie să mai muncești puțin și să urci alte câteva trepte abrupte și înalte. De importante ce sunt, atât depozitul cât și conținutul său, au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO. Cuvântul tipitaka desemnează în mod tradițional o colecție de scripturi sacre budiste. Cuvântul înseamnă de fapt „trei coșuri”, câte unul pentru fiecare dintre principale texte care compun canonul budist: sutra unde sunt adunate învățăturile lui Buddha, ce-au fost transmise mai întâi pe cale orală și abia târziu transcrise pe frunze de palmier în limba pali; vinaya ce conține regulile după care trebuie să trăiască o comunitate budistă; și abhidhamma ce cuprinde comentarii și lămuriri ale spuselor lui Buddha. Inițial cele trei coșuri au fost taman recipientele în care erau ținute manuscrisele din frunze de palmier dar până la urmă au ajuns să desemneze textele înseși. Există multe tripitaka pe lumea asta, de comentarii și interpretări nu ducem lipsă, așa că n-am habar pe unde situează Tripitaka Koreana. Se pare că este cea mai veche și mai completă versiune a canonului budist păstrat în ortografie hanja, adică scris cu caractere chinezești. Specialiștii sunt de părere că încorporează versiuni mai vechi provenite din timpul dinastiei Song a Chinei, din tripitaka khitană a popoarelor nomade din nord și o versiune Goryeo mai veche. Tripitaka Koreana este formată din 81.258 blocuri de tipar, fiecare dintre ele măsurând 24cm în înălțime, 70cm în lungime, 2 până la 4cm grosime și cântărind aproximativ 3 până la 4kg. Panourile acestea sunt făcute din lemn de mesteacăn în principal, tratat special pentru a evita pericolul degradării în timp. Lemnul a fost mai întâi înmuiat în apă de mare timp de trei ani, apoi au fost tăiate blocurile și fierte în apă sărată. După aceea au fost așezate la umbră și expuse vântului timp de alți trei ani, ca să se usuce bine. Fiecare bloc a fost sculptat apoi cu textul potrivit și acoperit cu un lac otrăvitor pentru a ține insectele departe. La sfârșit fiecare panou a fost încadrat într-o ramă de metal, pentru a preveni deformarea. Toate aceste operațiuni s-au desfășurat într-un timp relativ scurt, între 1237 și până în 1248, în vremurile grele în care Coreea încerca să facă față invaziei mongole. Locul de baștină al bibliotecii formate din plăci de lemn a fost insula Ganghwa, acolo unde se refugiaseră regii Goryeo ce-o comanditaseră pentru a nu cădea în mâna mongolilor. Tripitaka Koreana a fost transferată în Templul Haeinsa abia după ce pericolul trecuse, în primii ani de domnie ai dinastiei Joseon. Tot atunci a fost construit Janggyeong Panjeon, depozitul format din patru pavilioane de lemn unde avea să fie păstrată până în zilele noastre. Depozitul acesta pare anost la prima vedere dar este construit cu mult schepsis. Proiectanții lui au folosit tot soiul de tehnici ingenioase pentru a permite conservarea în condiții optime a blocurilor de lemn. De exemplu, Janggyeong Panjeon este orientat spre sud-vest pentru a evita vânturile umede ce bat din nord și din valea orientată spre sud-est de dedesubt.  Ferestrele sunt mici și de diferite dimensiuni pentru a maximiza ventilația și a regla temperatura. Podelele de lut au fost umplute cu cărbune, oxid de calciu, sare, var și nisip pentru a controla umiditatea, substanțele acestea absorbind excesul de apă din timpul sezonului ploios și permițând evaporarea lui în lunile uscate de iarnă. Schimbările bruște de temperatură au fost evitate și datorită acoperișului din lut și a structurii de lemn a clădirilor. În plus, nicio parte a complexului nu este expusă direct la soare. Datorită tuturor acestor măsuri sofisticate plăcile de lemn s-au menținut într-o stare foarte bună timp de mai bine de 700 de ani. În vremurile moderne și oarecum înfumurate în care trăim s-a făcut o tentativă de-a abandona vechiul depozit și a-l înlocui cu unul construit după reguli științifice. Plăcuțele de lemn folosite drept cobai nu au fost deloc de acord cu tratamentul, mucegăind cât ai zice pește. Proiectul a fost abandonat repede iar Tripitaka Koreana moțăie acum liniștită în vechile ei pavilioane. Cu ocazia vizitei la templu am mai aflat o poveste care mi s-a părut emoționantă. Pe vremea Războiului Coreean templul Haeinsa s-a confruntat cu o criză majoră, era cât pe-aci să fie ras de pe suprafața pământului. S-a întâmplat în septembrie 1951, după ce Coreea de Sud a reușit să se redreseze și să înceapă contraofensiva, împingând armatele Coreei de Nord spre graniță. Deși grosul armatei nord-coreene se retrăsese deja, în jurul templului rămăsese o pungă formată din aproximativ o mie de soldați comuniști ce se angajaseră într-un război de gherilă. Inițial au încercat să folosească clădirile templului ca bază a rezistenței lor, dar starețul mănăstirii a reușit să-i convingă să plece. Armata sud-coreeană aflase de planul gherilelor dar nu știa de mutarea lor în păduri așa că a ordonat bombardarea templului. Pilotul bombardierului însă, colonelul Younghwan Kim, într-un act de insubordonare crasă, știind foarte bine ce comoară națională era depozitată în templu a refuzat pur și simplu să-și îndeplinească misiunea. Inițial a fost tras la răspundere și pedepsit dar după război a devenit un erou național. Călugării îl amintesc și în ziua de astăzi în rugăciunile lor iar povestea îi e spusă de o placă comemorativă amplasată pe cărarea ce duce la templu ( din păcate doar în coreeană  ). Mi-a plăcut foarte mult vizita la Templul Haeinsa, am plasat-o în capul listei preferințelor personale din această excursie. Aș mai fi rămas aici cel puțin câteva zile în plus, să mă bucur de liniște și de aer curat. Sau, de ce nu, să gust nițel din binefacerile vieții dintr-o mănăstire budistă, de meniurile vegetariene servite la masă, de sesiunile de meditație menite să-ți mai tempereze gândurile săltărețe, ce aleargă bezmetice prin cap. Dar … Am plecat repejor din creierul munților pentru a ne întoarce la Daegu. De aici am luat trenul de mare viteză care ne-a dus în două ceasuri și ceva, cale de vreo 300km, înapoi de unde am plecat, la Seoul. 00