1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="j0jycCwFOh"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/tallinn/">Tallinn</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/tallinn/embed/#?secret=j0jycCwFOh" width="600" height="338" title="„Tallinn” – Ulițarnica" data-secret="j0jycCwFOh" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2023/12/2023-11-27-0246-Tallinn.jpg600450Am ajuns în Tallinn într-o duminică la prânz, după un zbor de aproximativ o oră ce-a pornit din Varșovia. Spre bucuria mea am nimerit un loc la fereastră pe partea norocoasă a avionului astfel încât am avut parte de un prim tur de oraș, de la înălțime, chiar înainte de aterizare. Nu mult timp după ce pilotul (care apropo, era o doamnă ce-a făcut o aterizare de nota 10) a anunțat că începe coborârea, la granița dintre albul câmpiilor nord-estoniene și griul cenușiu al apelor Golfului Finic al Mării Baltice s-a zărit o pată ce dădea în galben care a început să crească cu repeziciune. Tallinn ni se înfățișa înaintea ochilor ca o ceapă, cu foi peste foi de istorie înfășurate în jurul unui miez medieval. Deși a durat ceva timp până să scăpăm de activitățile mai puțin plăcute  – recuperarea bagajelor, drumul până la hotel, cazarea – tot am avut la dispoziție câteva ore  pentru a face o plimbare și a face cunoștință cu orașul. Programul oficial al excursiei a început însă abia a doua zi, în momentul în care l-am întâlnit pe Roman, ghidul local ce-avea să ne povestească una-alta despre Estonia și în special despre capitala ei. Să fie Tallinn sau Reval ? Se povestește că pe actualul amplasament al orașului Tallinn ar fi existat cândva foarte demult o așezare a estonienilor păgâni. Vechi legende finlandeze și estoniene amintesc de un erou mitologic pe nume Kalev și de fiii lui, care și-ar fi dus veacul prin împrejurimi. Ceea ce se știe însă cu siguranță este că orașul a fost întemeiat de regele danez Valdemar al II-lea (1170–1241) ce pornise în cruciadă spre nord cu încuvințarea Papei Honorius al III-lea, cu scopul de-ai forța pe ultimii păgâni ai Europei să accepte suveranitatea daneză și creștinismul. După ce a făcut ce avea de făcut printre vechii prusaci, regele și-a îndreptat atenția asupra estonienilor pe care i-a și învins în luptă prin anul 1219. Se spune că în timpul bătăliei decisive, Valdemar ar fi văzut proiectată pe ceruri o cruce uriașă și că de aici i-ar fi venit inspirația când și-a ales drept stindard Dannebrog-ul, steagul danez. Odată terminat războiul regele s-a apucat de construit un castel pe care estonienii l-au numit Tallinn, în traducere „castelul danezilor”. Vechea denumire a zonei rurale din jurul castelului, Rävala, a supraviețuit și ea sub forma Reval, nume sub care a fost cunoscut orașul începând din secolul al 13-lea și până în 1918. Controlul danez asupra regiunii a continuat să se extindă astfel încât până și episcopul Albert de Riga și Ordinul Fraților Livonieni ai Sabiei au trebuit să accepte suzeranitatea daneză, depunând jurământ de credință. Pe timpul lui Eric al IV-lea al Danemarcei, fiul lui Valdemar, orașul a primit o serie de privilegii care l-au ajutat să se dezvolte, în special ca punct de tranzit pentru negustorii germani ce făceau comerț cu cnezatele rusești. Danezii însă au constatat că nu e tocmai ușor să păstreze în stăpânire acest colț de lume, în special datorită luptelor interminabile dintre arhiepiscopul de Riga, cavalerii livonieni și ghildele negustorilor din orașe așa că până la urmă au vândut nordul Estoniei împreună cu Reval-ul Ordinului Cavalerilor Teutoni. Reval însă și-a păstrat statutul de oraș-liber al Sfântul Imperiu Roman (cel ne națiune germană, să fim înțeleși), al doilea ca mărime al Livoniei medievale, cel mai nordic membru al Ligii Hanseatice Germane și sediul unei episcopii. Dorind să evite conflictele cu negustorii bogați ce controlau de fapt orașul, cavalerii teutoni le-au confirmat toate drepturile primite anterior lucru ce s-a întâmplat dealtfel și ulterior, ori de câte ori a trecut Reval-ul în mâinile unor noi cuceritori. În fond orice domnie are nevoie de bani colectați din taxe pe negoț. La sfârșitul secolului al 16-lea, după încheierea războiului livonian, Tallinn și partea de nord a Estoniei de astăzi au ajuns sub stăpânire suedeză, unde au rămas timp de o sută de ani. În anul 1710, în timpul Marelui Război al Nordului, țarul Petru cel Mare al Rusiei i-a alungat pe suedezi și a pus stăpânire pe toată Livonia. Reval a rămas în mâinile Rusiei până în anul 1918, când, după proclamarea independenței, a devenit capitala Republicii Estonia sub denumirea oficială de Tallinn. Independența nou-înființatelor republici baltice a durat însă puțin. În urma semnării pactului de neagresiune Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, Stalin a înțeles că avea mână liberă să le ocupe. Hitler, intuind ce-avea să urmeze i-a chemat pe toți germanii să revină în fatherland, punând astfel capăt unei masive prezențe germane în estul Mării Baltice ce-a durat câteva secole. Estonia, la fel ca și surorile ei baltice a rămas sub stăpânire rusească până în anul 1991, cu un mic intermezzo german în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am ținut să amintesc câte ceva despre istoria orașului pentru că vrând-nevrând ea a fost mai tot timpul prezentă în timpul vizitei noastre, martor tăcut care ne-a învățat tot felul de lucruri. Turul nostru ghidat a început cu autocarul, cu obiective aflate ceva mai departe de centrul orașului. Plimbarea motorizată nu a durat însă prea mult, grosul timpului petrecându-l într-un tur pietonal prin centrul medieval. Am început așadar a descoji ceapa, începând cu timpuri mai recente și afundându-ne apoi în viețile trecute ale orașului. Estonia muzicală Unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat de la Roman a fost că estonienilor le place să cânte. Obiceiul acesta o fi fost el practicat acasă din moși-strămoși dar a luat un avânt considerabil abia în secolul al 19-lea odată cu deșteptarea națională a popoarelor de prin toată Europa. A existat pe-atunci un soi de avânt cultural romantic, prezent mai ales în fărâmițatul spațiu german, care îndemna la întoarcerea la opincă, la puritatea originilor ce putea fi găsită doar în folclor și în poveștile populare. A devenit o preocupare foarte la modă atunci printre literații vremii să colecteze cântece populare și povești. Pentru letoni sau estonieni, populații mai puțin favorizate ce nu erau egale cu rușii sau cu germanii baltici nici în fața legii, nici în ceea ce privește pregătirea academică, curentul acesta s-a dovedit a fi un soi de colac de salvare. I-a îndemnat să pornească în căutarea propriei lor identități naționale și spre făurirea propriei culturi și limbi naționale. Au fost deschise școli cu predare în limba estoniană, au apărut ziare și în special s-au înființat tot soiul de societăți care-i adunau laolaltă. O altă modă a timpului a fost și crearea unor festivaluri care să promoveze respectivele cântece și dansuri populare. În Estonia, un prim festival de acest fel s-a ținut în anul 1869, în orașul Tartu, la care au participat doar coruri bărbătești și orchestre de alamă. Nu se cântau doar cântece populare ci și patriotice, ca de exemplu Mu isamaa on minu arm – Patria mea este iubirea mea, ce-a devenit un cântec foarte popular și, de la un timp încoace, imnul care încheie festivalul. În timpul regimului sovietic era considerat un fel de imn național neoficial. Cu timpul serbarea acesta a crescut atât de mult încât a devenit un mic monstruleț. Festivalul cântecului din Estonia, laulupidu, este în zilele noastre unul dintre cele mai mari evenimente corale din lume, și se ține vara, odată la cinci ani. Corul este compus din peste 30.000 de cântăreți care cântă pentru un public de 80.000 de oameni. Ne-a arătat și Roman pe YouTube cum răsună Mu isamaa on minu arm când e interpretat de mii de oameni, cu ocazia vizitei noastre la Lauluväljak, adică imensul teatru în aer liber unde se organizează Festivalul Cântecului Estonian. La momentul vizitei noastre era liniște și pace, doar păsărelele ciripeau, dar cu ajutorul filmulețelor și a unor fotografii lipite pe panouri special amenajate ne-am putut da și noi seama de imensitatea problemei. Estonienii se laudă că mișcarea lor de eliberare de sub URSS a început la festivalul din 1988 când zecile de mii de oameni adunați acolo au început să cânte cântece patriotice, să arboreze steaguri estoniene și să bombănească în voie împotriva rușilor. În Lauluväljak am întâlnit și prima statuie a unui estonian celebru. Este vorba despre un domn pe nume Gustav Ernesaks, dirijor de cor și compozitor, autorul cântecului patriotic de care pomeneam anterior. Mie uneia îmi place tare mult ideea de-a amplasa prin orașe statui ale oamenilor care au și contribuit cu ceva pozitiv la viața lor, așa că m-am bucurat când am întâlnit și altele, începând să le colecționez în fotografii, chit că mie uneia numele acelor personaje nu-mi spuneau mare lucru. Asta până când am dat nas în nas cu statuia lui Jaan Kross, autorul cărților pe care tocmai le citeam. Tallinn-ul țarist Nu mult timp după ce-a cucerit Tallinn-ul în anul 1710, țarul Petru cel Mare al Rusiei a cumpărat un mic domeniu și un conac aflat la o distanță de vreun kilometru față de oraș, cu gândul de-a construi aici un palat pentru soția sa Ecaterina. Și-a pus deîndată arhitecții italieni la treabă, iar ei au ridicat un mic palat baroc, o reședință de vară pentru familia imperială, înconjurată de o imensă grădină franțuzească. Locul cu pricina s-a numit de atunci Kadriorg, adică „valea Caterinei”.  Țarul a venit de câteva ori aici să vadă cum merge șantierul dar nu a apucat să se bucure de noua lui reședință. Palatul a fost terminat abia în 1725, anul morții lui Petru cel Mare. Ecaterinei se pare că nu i-a plăcut prea mult reședința și a cam abandonat-o. Norocul Kadriorg-ului a revenit abia în secolul al 19-lea în momentul în care o altă modă dădea iama prin protipendada Europei, mersul la plajă și la spa. La începuturi, nobilimea țaristă obișnuia să facă doar popas în Tallinn în drumul lor spre vestul Europei dar cu timpul a prins obiceiul de-a veni aici pentru a se bucura de aerosoli și de apa mării. Tonul l-a dat tot familia imperială ce venea la palat însoțită de majoritatea înaltei societăți din Sankt Petersburg. Kadriorg s-a transformat atunci într-o stațiune estivală iar în jurul palatului a fost ridicat un întreg cartier de vile frumoase din lemn, plin cu reședințe particulare, hoteluri, pensiuni și restaurante. Spre sfârșitul secolului, popularitatea zonei a mai scăzut nițel, mai ales după ce familia imperială a început să-și petreacă verile în Crimeea. Kadriorg a devenit însă o zonă o rezidențială pentru burghezia estoniană și așa a rămas până în zilele noastre. Am trecut și noi prin cartierul Kadriorg al Tallinn-ului dar numai cu autocarul. Am putut admira în treacăt frumoasele vile din lemn ce încă mai sunt în picioare. Tot din autocar am admirat și imensul parc ce înconjoară palatul, ce era acum acoperit tot de zăpadă. Inițial nu era în plan să ne oprim la palat dar la insistențele noastre am făcut totuși un popas de vreo jumătate de oră și am făcut o mică plimbărică prin jurul lui. Colecția de picturi din interior nu am văzut-o, era într-o zi de luni și muzeele erau închise. Ceva mai târziu, pe când vizitam Toompea, adică Orașul de sus, am mai descoperit relicve țariste. Am găsit aici o biserică rusească tipică, cu cupole în formă de ceapă și un alt palat baroc construit la sfârșitul secolului al 18-lea, ce servește acum drept sediu pentru parlamentul estonian. Catedrala este puțin mai nouă, a fost construită la sfârșitul secolului al 19-lea, în plină perioadă de rusificare. E dedicată, parcă ostentativ, lui Aleksandr Nevski, prințul rus care i-a bătut pe cavalerii livonieni, rezidenții din Toompea la acea dată, în bătălia de pe lacul Peipus din anul 1242. Poate de aceea a și fost antipatizată de mulți estonieni ce o considerau un simbol al opresiunii rusești. După ce Estonia a devenit o țară independentă s-a pus problema demolării ei, dar până la urmă a scăpat nevătămată. În timpul perioadei sovietice a cam fost lăsată de izbeliște și a ajuns în paragină. Spre cinstea lor, estonienii din zilele noastre au restaurat-o și pe dinafară și pe dinăuntru iar acum arată ca nouă. Toompea Toompea este de fapt numele unui deal de calcar ce este acum inima Tallinn-ului. Nu este prea mare și nici...