1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="ceggpwXVoC"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/sertarul-cu-scoici/">Sertarul cu scoici</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/sertarul-cu-scoici/embed/#?secret=ceggpwXVoC" width="600" height="338" title="„Sertarul cu scoici” – Ulițarnica" data-secret="ceggpwXVoC" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2026/06/ChatGPT-Image-Jun-27-2026-03_20_40-PM-1024x683.png1024683Sertarul S.11 Definiție DEX SCOICĂ, scoici, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de moluște care au corpul moale, ocrotit de două valve calcaroase, de obicei cenușii, care formează scheletul extern al animalului.  Bla, bla, bla Nu cred să fie mulți oameni pe lumea asta care să nu fi cules o scoică de pe o plajă. A ajuns probabil undeva pe un raft, pe un pervaz, în fundul unui sertar. A fost aleasă pentru culoare, pentru formă, pentru că suna plăcut când o puneai la ureche. Povestea ei însă o cunosc puțini. Omul adună scoici de șaptezeci și cinci de mii de ani. La Blombos Cave, pe coasta Africii de Sud, arheologii au găsit patruzeci și unu de scoici perforate, depuse acolo cu șaptezeci și cinci de mii de ani în urmă, cu treizeci de mii de ani înainte de orice altă podoabă cunoscută. Cineva le găurise, le vopsise cu ocru roșu și le înșirase pe-un fir. Cine le-a purtat? Habar n-avem. De ce le-a purtat? Nu știm nici asta. Știm doar că, înainte de ceramică, înainte de picturile rupestre și cu mult înainte de scris, omul purta scoici. Cea mai mare colecție de scoici pe care am văzut-o vreodată am descoperit-o pe neașteptate la Museo Storico Navale, lângă Arsenalul venețian. Intrasem pentru galere și modelele de nave. Dacă un paznic nu mi-ar fi spus să urc la ultimul etaj, aș fi trecut pe lângă ea fără să bănuiesc că există. Ce am văzut acolo mi-a stârnit o curiozitate care nu s-a mai stins. Specimene Scoicile copilăriei Trei scoici în nisip.Una-i mai veche ca timpul.N-o știa nimeni. Când eram copil și mergeam la plajă, pe malul Mării Negre culegeam mereu trei feluri de scoici. Habar nu aveam cum se numeau și ce căutau ele grămadă pe plajă. Le vânam doar pe cele întregi, neciobite. Mama le făcea uitate la plecare. Prima era mică, triunghiulară, în formă de pană, și apărea în fel de fel de culori: crem, violet, portocaliu, mov, cu dungi sau fără. Se numește Donax trunculus și trăiește exact acolo unde se sparge valul. Când apa se retrage se îngropă în nisip în una două secunde și dispare. Urmărește fluxul și refluxul în susul și în josul plajei toată ziua. E atât de frumoasă și atât de rapidă încât ai impresia că se joacă cu valurile. A doua era midia, Mytilus galloprovincialis, albastru-negru pe exterior și sidefată înăuntru, lipită de stânci în colonii dense. Se fixează de stânci cu filamente proteice atât de rezistente încât inginerii încearcă să înțeleagă cum funcționează pentru a crea adezivi impermeabili. Filtrează apa, câte douăzeci de litri pe zi fiecare. Ajunge și în farfuriile noastre. A treia era un melc mititel, conic, bej-maroniu, cu nervuri spiralate, lung de unu – doi centimetri. Se cheamă Nassarius și e un măturător al mării. Se hrănește cu ce găsește mort pe fundul nisipos și detectează hrana de la mare distanță. Nu îl culege nimeni în mod special. Pare un melc fără nicio importanță. Și totuși, scoicile de la Blombos Cave, cele mai vechi podoabe cunoscute din istoria omenirii sunt din genul Nassarius. Micul melc neînsemnat de pe plaja copilăriei e cel mai vechi bijutier al omenirii. Pecten Aruncată în mare.Cusută pe pălărie.Zeii se schimbă. Pecten jacobaeus este scoica în formă de evantai pe care aproape toată lumea o recunoaște fără să-i știe numele. Trăiește în Mediterana și în Atlanticul de Nord-Est. Are două valve ușor diferite, una plată și una bombată, iar nervurile ei radiante i-au adus numele latin: pecten, pieptene. Aceeași scoică poartă două nume. În spaniolă și galiciană se cheamă venera, de la Venus. În franceză coquille Saint-Jacques, scoica Sfântului Iacob. Cele două nume spun toată povestea. Există indicii că înainte de creștinism oamenii mergeau deja spre Finisterre, capătul lumii cunoscute, pe un drum legat de vechi culte ale mării și ale zeiței Venus. Acolo, la malul oceanului, pelerinii aruncau scoica în mare. Era un gest de sfârșit, de abandon. Zeița iubirii se născuse din mare pe o astfel de scoică, spunea mitul. Peste mai bine de o mie de ani, Botticelli avea să picteze acea apariție din spuma mării, iar imaginea a rămas definitiv în memoria lumii. Câteva secole mai târziu, pe același drum mergeau pelerini creștini spre mormântul apostolului Iacob de la Santiago de Compostela. De data aceasta scoica nu se mai arunca în mare. Se colecta pe plajele din Galicia ca dovadă că pelerinajul fusese dus la capăt. Pelerinul o purta cusută pe pălărie sau pe haină, pe drumul de întoarcere acasă. Cine o vedea știa că omul acela mersese până la capătul lumii și se întorsese. Un pelerin care purta scoica se bucura de o protecție specială. Atacarea unui pelerin era pedepsită mai aspru decât în cazul unui om obișnuit. Scoica mai era și bol. În biserici și adăposturi de pelerini, porția de mâncare se măsura cu o scoică. Mâncai cât încăpea în ea. Scoica era pașaportul, legitimația, bolul și dovada pelerinajului, toate în același timp. Când negustorii fără scrupule au început să vândă scoici ca suveniruri, scoica a încetat să mai fie o dovadă sigură că cineva făcuse cu adevărat un pelerinaj la Santiago. Oricine putea cumpăra una fără să fi făcut un pas. Biserica a introdus atunci Compostela, un document oficial în latină, emis de catedrală, cu numele pelerinului scris înăuntru, care atesta că pelerinajul fusese dus cu adevărat la capăt. Ca să îl primești trebuia să prezinți un carnet de hârtie în care ai colectat ștampile pe drum, de la biserici, adăposturi și hanuri, dovadă că ai făcut drumul pe jos și nu ai venit cu căruța. Numele științific al scoicii a rămas Pecten jacobaeus, scoica lui Iacob, botezată după pelerinajul care o făcuse celebră. Documentul a venit mai târziu. Scoica era deja în cărți. Venus și Sfântul Iacob au împărțit aceeași scoică timp de secole și nimeni n-a găsit asta deranjant. Murex Zece mii de scoici.Un gram. Tivul unei haine.Împăratul așteaptă. Murex este un melc de mare prădător, cu o cochilie conică acoperită de țepi și creste ascuțite, care trăiește în Mediterana și în Atlanticul de Nord-Est. E frumos pe dinafară dar spectaculos pe dinăuntru. În cochilia lui stă un sac mic care conține o substanță incoloră. Când substanța aceea este expusă la aer și la lumina soarelui se transformă într-un violet intens care nu se decolorează niciodată. Legenda spune că descoperirea a fost făcută de un câine. În varianta greacă, câinele lui Heracles și-a vârât botul într-un murex aruncat pe plajă și a ieșit cu gura violetă. Rubens a pictat scena în 1636. În varianta feniciană, câinele zeiței Tyros a mușcat un murex, și-a pătat botul iar zeița a cerut o haină în aceeași culoare. Ambele versiuni se termină la fel: cineva a vrut culoarea. Procesul prin care se obținea ea era îngrozitor. Fiecare scoică trebuia spartă la locul potrivit, cu mâna, ca să poată fi extras sacul cu substanța colorantă. Glandele erau lăsate să fermenteze zile întregi în vase de lut. Mirosul era de nesuportat. Atelierele de vopsit trebuiau amplasate în afara orașului, în bătaia vântului dinspre mare. Zece mii de scoici produceau un gram de vopsea, suficient doar să vopsești tivul unei haine. Grămezile de cochilii zdrobite în afara Sidonului și Tyrului ajungeau la patruzeci de metri înălțime. Fenicienii au construit un imperiu din scoica asta. Au exportat tehnologia în toată Mediterana, de la Cartagina până în Maroc. Chiar numele lor, Phoinikes în greacă, e legat de purpură. Un gram de vopsea valora în vremea împăratului Dioclețian trei livre de aur. Romanii au preluat purpura și au transformat-o în monopol imperial. Numai împăratul putea purta veșminte vopsite integral în purpură. Mai târziu, în Bizanț, expresia „născut în purpură” nu era o metaforă. Camera în care năștea împărăteasa era acoperită cu marmură porfir, piatra purpurie a puterii. Un copil născut acolo era porphyrogennetos, născut în purpură, moștenitor legitim. După căderea Constantinopolului, meșteșugul purpurei de murex s-a pierdut treptat în Europa. Cardinalii, care purtaseră o culoare apropiată de purpura imperială, au trecut ușor-ușor la stacojiu, obținut din alte surse, mai ales kermes. După ce-au spart scoici sute de ani oamenii s-au apucat sa strivească insecte Kermes vermilio. De aceea cardinalii poartă astăzi roșu, nu violet. În zilele noastre culoarea purpuriu-murex se obține în trei forme: sintetizată chimic, crescută în bacterii, și mulsă blând dintr-un melc mexican care nici măcar nu moare pentru ea. Culoarea a supraviețuit. Mirosul, nu. Cowrie Cypraea moneta este un melc mic, oval, cu cochilia lucioasă ca porțelanul, galbenă sau albă, netedă pe spate și cu o crăpătură îngustă pe burtă. Nu are vârful ascuțit al melcilor obișnuiți. Trăiește în apele tropicale ale Oceanului Indian și Pacific. Nu arată deloc ca o monedă dar chiar asta era. Cowrie a fost cea mai răspândită monedă din istoria omenirii. Cea mai veche dovadă scrisă vine din China. Un document de pe la anul 923 î.Hr. menționează că un cetățean a primit pentru șase câmpuri o tabletă de jad în valoare de optzeci de șiraguri duble de cowrie. Opt sute de scoici valorau o tabletă de jad sau șase câmpuri. Chinezii au ajuns repede să facă imitații din os și bronz. Simbolul modern chinezesc pentru bani, 貝, e imaginea stilizată a unui cowrie. Din China, cowrie-ul a circulat prin India, Arabia, Africa de Est și de Vest și până în America precolumbiană. Era mic, portabil, durabil și aproape imposibil de falsificat. Regelui Gezo din Dahomey, statul din vestul Africii de azi, le prefera aurului. Primea întotdeauna un preț corect cu ele. Principalul furnizor al lumii de astfel de scoici erau insulele Maldive, arhipelagul din Oceanul Indian. O singură persoană putea culege douăsprezece mii de scoici pe zi, trăgând de stânci sub apă. De acolo plecau cu corăbiile spre toate colțurile lumii. Negustorii europeni au descoperit repede că cowrie-ul era cea mai sigură monedă acceptată în Africa de Vest pentru comerțul cu sclavi. Au început să aducă scoici ieftine de pe coasta de est a Africii și să le vândă în vest. Profitul era uriaș, până când au adus prea multe și au pornit inflația. Scoica care susținuse economii întregi timp de milenii a fost descalificată în câteva decenii de lăcomia negustorilor europeni. Există și o poveste din anii șaizeci despre exploratori olandezi blocați în mijlocul Noii Guinee fiindcă rămăseseră fără cowrie, singura monedă acceptată de localnici. Nu aveau cu ce continua expediția. Nautilus Cinci sute milioane de ani.Dinozaurii au plecat.Dan Brown a mințit. Nautilul nu este o scoică. E o rudă veche a caracatiței și a calmarului, singurul cefalopod care și-a păstrat cochilia externă. Linnaeus i-a dat în 1758 numele Nautilus pompilius. Totuși, aproape toată lumea îl pune în sertarul cu scoici. Trăiește în adâncurile Oceanului Indian și Pacific. A apărut pe Pământ acum cinci sute de milioane de ani și a supraviețuit neschimbat după cinci extincții în masă, inclusiv cea care a omorât dinozaurii. Cochilia lui e împărțită în camere. Nautilul trăiește în cea mai mare și, pe măsură ce crește, o sigilează pe cea veche și construiește una nouă. Camerele sigilate sunt umplute cu gaz și îi controlează flotabilitatea, ca balastul unui submarin. Poate coborî până la șase sute de metri înainte ca presiunea să îi strivească cochilia. Când moare, cochilia rămâne în urmă și ajunge să plutească la suprafața apei. În Europa cochilia de nautilus a apărut în secolul al XVI-lea, adusă de navigatori din Indo-Pacific. Era tratată ca un obiect de lux. Era montată în suporți de argint și bronz, gravată cu scene și ornamente, transformată în cupe și piese de decor pentru mesele aristocraților. Nici nu se știa prea bine ce animal trăise înăuntru. Oliver Wendell Holmes a scris în 1858 un poem celebru în care lua cochilia ca metaforă pentru creșterea spirituală. Construiește camere tot mai mari pentru sufletul tău, zicea el, așa cum construiește nautilul pentru sine. Jules Verne a botezat submarinul căpitanului Nemo tot Nautilus. Și acum. Toată lumea spune că spirala nautilului e spirala de aur, raportul 1,618, Fibonacci, geometria sacră, perfecțiunea universului. Dan Brown a scris-o în Codul lui Da Vinci. Smithsonian a repetat-o. Manuale de matematică au...