1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="ObI5M6GnaO"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/sertarul-cu-poduri/">Sertarul cu Poduri</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/sertarul-cu-poduri/embed/#?secret=ObI5M6GnaO" width="600" height="338" title="„Sertarul cu Poduri” – Ulițarnica" data-secret="ObI5M6GnaO" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2026/06/ChatGPT-Image-Jun-8-2026-07_35_21-PM-1024x683.png1024683  Sertarul S.7 Definiție DEX Pod, poduri1. Construcție de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susținând o cale de comunicație terestră (șosea sau cale ferată) și asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial. Bla, bla, bla În mitologiile lumii, granița dintre viață și lumea de dincolo nu este o simplă linie subțire, ci un întreg spațiu de tranziție, un tărâm al nimănui unde sufletele zăbovesc, sunt judecate, își vând simbolic faptele sau își ispășesc pedepsele înainte de a trece definitiv pe celălalt mal. Nu e de mirare că toate aceste lucruri complicate pot avea loc pe un pod. Specimene Podul oraș PrototipPonte Vecchio din Florența Motivlocul unde se cere obold În Evul mediu oamenii au construit poduri dar nu s-au mulțumit cu faptul că le ușura trecerea dintr-o parte în alta a unui obstacol, râu, prăpastie sau ce-o fi fost. Au mai îngrămădit pe el un cartier întreg. În perioada aceea construirea unui pod de piatră era o investiție astronomică pe care doar regele, un mare conte sau consiliul orașului o puteau finanța. Iar aceste personalități nu ridicau podul din generozitate, ci ca pe o afacere strategică. Din secunda în care podul era terminat, stăpânirea construia obligatoriu porți și turnuri fortificate la capete unde își instalau soldații și vameșii. Podul trebuia să fie securizat militar și să înceapă imediat să producă bani din taxe, prin vama de trecere, pentru a amortiza costurile construcției. Imediat după armată, venea Biserica. La mijlocul podului se ridica o capelă sau o cruce masivă. Călătorii se opreau să se roage pentru o traversare sigură și lăsau ofrande, preferabil în bani, care deveneau o a doua formă de taxare, folosită pentru întreținerea podului. După care, văzând stăpânirea aglomerația mare din oraș, înghesuiala dintre zidurile de apărare, s-a gândit că e rost de și mai mulți bani și a transformat podurile de piatră în străzi. Prin urmare au încurajat construirea de case din lemn una lângă alta, sprijinite pe pilonii de piatră ai podului și au început să încaseze bani de chirie. Oamenii ce s-au instalat acolo aveau la parter magazinele iar la etaj locuința. Două meserii au fost astfel exilate pe pod, pentru că în oraș nimeni nu-i dorea vecini din cauza putorii ce-o produceau, măcelarii și tăbăcarii. Erau dealtfel și meseriile ce-aveau nevoie de multă apă așa că se rezolvau două probleme dintr-un foc. Bietele poduri au început să facă concurență piețelor orașului. Erau și străzi și piețe comerciale și locuințe și ateliere nu e de mirare că se mai prăbușeau din când în când. Așadar, ca să poți trece pe un astfel de pod-oraș trebuia musai să plătești un obol cuiva. Nu știu ce-or fi avut în cap cei care le-au folosit astfel dar zău că semăna cu podul vamă de pe râul Styx (care ulterior a fost degradat și a devenit luntre). La moartea unui om grecii antici puneau o monedă de argint sau de bronz în gura sau pe ochii celui decedat. Aceea era taxa de trecere, vama pe care sufletul trebuia să i-o plătească lui Charon pentru a fi trecut în lumea de dincolo. Dacă nu avea acest bănuț, bietul suflet era refuzat și condamnat să rătăcească timp de o sută de ani pe malul noroios al râului, într-o zonă gri, privind deznădăjduit spre tărâmul celălalt. În zilele noastre podul-oraș a dispărut aproape peste tot. A supraviețuit Ponte Vecchio și acum, culmea, ești invitat să scoți infinit mai mulți bani din buzunar când îl treci, nu doar un bănuț. Charon însă rezistă, în fiecare pod cu taxă de trecere, acolo unde cineva așteaptă la capăt cu mâna întinsă. Podul frontieră PrototipStari Most din Mostar Motivlocul trecerii spre paradis Podul Vechi din Mostar (Stari Most), deși nu este nici foarte lung, nici foarte lat este unul dintre cele mai cunoscute și mai frumoase poduri din lume. A fost construit pe la mijlocul secolului al XVI-lea de arhitectul Mimar Hayruddin, un ucenic al faimosului Sinan, la ordinul sultanului Soliman Magnificul. Podul trebuia să înlocuiască un pod vechi și instabil din lemn peste râul Neretva. Hayruddin a proiectat un singur arc de piatră, lat de 4 metri și lung de aproape 30 de metri, suspendat la peste 20 de metri deasupra apei învolburate. Rețeta de lipire a blocurilor mari de calcar din acele timpuri, spunea că trebuie folosit un mortar amestecat cu albuș de ou și păr de capră, pentru a oferi structurii elasticitate. La acea vreme era cel mai lat arc de piatră construit vreodată. Legenda spune că arhitectul a fost atât de terorizat de gândul că podul se va prăbuși la scoaterea schelelor (sultanul îl amenințase cu moartea), încât și-a săpat propria groapă lângă șantier în ziua inaugurării. Deși sultanul a vrut ca acest pod să fie un simbol al unității imperiului, istoria l-a transformat într-un pod-frontieră. Mostar a devenit un oraș profund divizat. Pe un mal al râului s-au stabilit comunitățile creștine, croații catolici, iar pe celălalt mal comunitățile musulmane, bosniacii. Podul era singurul punct de contact. Cele două turnuri masive de la capete, Turnul Helebija și Turnul Tara, au devenit birouri de gardă și vămi interne. Tensiunea frontierei a explodat tragic în noiembrie 1993, în timpul Războiului Bosniac, când podul a fost bombardat intenționat și s-a prăbușit în râu. Distrugerea lui nu a fost o eroare militară, ci o încercare conștientă de a șterge puntea de legătură dintre două lumi. Reconstrucția lui ulterioară, finalizată în 2004, s-a făcut cu bucăți de piatră scoase de scafandri din albia râului și a fost făcută ca un gest de reconciliere. A existat și un obicei tradițional legat de acest pod, care continuă și în zilele noastre. Tinerii din Mostar obișnuiau să sară din vârful lui în apă. Prima dovadă scrisă ce povestește despre astfel de sărituri vine de la celebrul călător otoman Evliya Çelebi, din anul 1664. Spunea el că la sosirea unor oaspeți de seamă se organizau spectacole din acestea în care tineri curajoși săreau în apă și, drept răsplată, primeau pungi de bani de la oaspeți. Mai apoi obiceiul s-a împământenit și a fost transformat într-un fel de rit de trecere, un tânăr trebuia să fi sărit de pe pod înainte de a se putea căsători. Astăzi e mult mai prozaic, tinerii s-au organizat într-un club și sar în apă pentru amuzamentul turiștilor sau fac întreceri între ei. Podul lui Mimar Hayruddin a avut mare succes așadar, a rezistat în forma în care a fost proiectat timp de sute de ani. Iar în estetica islamică otomană, arcul lui ascuțit sau parabolic nu este doar o soluție de rezistență, ci este numit adesea Kemer, curcubeul. Podul din Mostar a fost gândit să arate ca un curcubeu de piatră care a coborât din cer și s-a sprijinit cu cele două capete pe cele două stânci de pe malul râului Neretva. Pentru musulmanii din epocă, silueta lui zveltă, subțiată spre vârf și extrem de înaltă, amintea direct de podul As-Sirat , cel ce era mai subțire decât firul de păr dar care te purta peste iad spre paradis. Trecerea podului pe deasupra apelor verzi și periculoase ale Neretvei seamănă cu o metaforă întruchipată, cea a trecerii line a sufletului către porțile raiului. Podul care se răzgândește PrototipPodurile de pe Neva din Sankt Petersburg Motivlocul în care îți pui mintea la constribuție În fiecare noapte, din aprilie până în noiembrie, râul Neva devine scena unei operațiuni logistice ce seamănă cu un exercițiu militar perfect executat. După miezul nopții, sunt activate sistemele hidraulice masive ce comandă podurile, iar aripile lor de oțel și asfalt încep să se ridice spre cer la un unghi de aproape nouăzeci de grade. Manevra aceasta este concepută pentru a echilibra prapastia dintre viața normală a orașului și interesele lui comerciale. Sankt Petersburg, un oraș construit pe insule și canale, depinde în totalitate de cele treisprezece poduri mobile care îi unesc cartierele. Ridicarea podurilor este însă esențială pentru că râul Neva este o mare magistrală fluvială pe care marile vapoare comerciale, cargourile și tancurile petroliere venite din Marea Baltică o folosesc pentru a traversa orașul și pentru a pătrunde apoi adânc în interiorul continentului. Navele înaintează în convoi, respectând un orar fixat la minut, deoarece fiecare pod se deschide și se închide după o fereastră orară strictă, anunțată oficial și publicată zilnic pentru ca locuitorii să își poată planifica rutele. Pentru situațiile critice, cum sunt ambulanțele, mașinile de pompieri sau poliția, dispeceratul urban menține legături deschise prin decalarea orarelor sau prin utilizarea unor poduri strategice, asigurând un culoar permanent de intervenție între insule și restul orașului. Pentru cetățenii obișnuiți și pentru turiști însă, această barieră fizică poate fi dătătoare de bătăi de cap. Cine ratează ultima traversare indicată în orarul oficial este condamnat la un exil forțat pe malul greșit până în zori. Această ruptură terestră durează până spre dimineață, când convoaiele de nave au trecut, iar mecanismele coboară aripile de oțel la orizontală, reîntregind orașul. Cea mai deosebită ridicare a podurilor din Sankt Petersburg se petrece anual, în timpul nopților albe în timpul unui festival organizat pentru absolvenții de liceu. Atunci, pe sub podurile ridicate, în zgomotul focurilor de artificii, înaintează o corabie reală cu pânze roșii. Tradiția este inspirată dintr-un roman foarte popular, Pânze Roșii, al scriitorul rus Alexander Grin, publicat în 1923. Reprezintă și el un soi de rit de trecere a tinerilor de la copilărie la maturitate. În mitologia greacă, Simplegadele erau două stânci uriașe, așezate la intrarea în Marea Neagră, care se izbeau una de alta la intervale regulate, zdrobind orice corabie care încerca să treacă. Singura șansă a argonauților, cei plecați în căutarea Lânii de Aur tocmai în actuala Georgie, a fost să calculeze momentul exact în care stâncile se deschideau, să se opintească în vâsle și să treacă prin ele în cea mai mare viteză. Legenda spune că, după ce o corabie a reușit să treacă nevătămată pentru prima dată, blestemul s-a rupt. Dar nu a dispărut, s-a îmblânzit și s-a mutat la Sankt Peterburg Podul salvator locul în care compasiunea devine act În Himalaya, pe acoperișul lumii, a trăit în secolul al XV-lea un călugăr yoghin pe nume Thangtong Gyalpo. El excela în foarte multe domenii, era un lama adică un maestru spiritual, medic, arhitect și maestru fierar iar marea lui plăcere în viață era să construiască poduri. Este supranumit până astăzi Chagzampa, Lama Podurilor de Fier. Povestea lui spune așa. Prin anul 1430, Thangtong Gyalpo se afla la un punct de trecere cu barca pe râul Kyichu de lângă Lhasa. Dar barca pe care o aștepta s-a răsturnat din cauza torentului violent și el a privit neputincios cum pelerinii simpli și oamenii săraci s-au înecat sub ochii lui. În acel moment, credința lui budistă a încetat să mai fie doar o meditație și s-a transformat într-o compasiune activă. Și-a dat seama că nu poți propovădui eliberarea spirituală unor oameni care mor înecați încercând să ajungă la templu. S-a apucat așadar de metalurgie. Pentru a strânge banii trebuincioși a înființat o trupă de teatru și operă tibetană și așa a ajuns să fie considerat și părintele operei Lhamo. Apoi a început să bată Tibetul și Bhutanul în lung și în lat pentru a găsi minereu de fier. Tot fierul pe care a pus mâna, minereu, uneltele și ofrandele oamenilor, l-a topit și l-a turnat în zale masive din fier pe care le-a îmbinat în poduri suspendate din lanțuri ce treceau peste cele mai periculoase râuri și peste cele mai adânci prăpăstii. Se spune că a reușit să meșterească 58 de astfel de poduri iar unele dintre ele au rămas funcționale și astăzi, după 600 de ani. Și a mai reușit să facă ceva cu podurile astea. În mitologia tibetană veche, relieful accidentat al munților Himalaya era de fapt corpul culcat al unei demonițe uriașe care încerca permanent să oprească răspândirea învățăturii budiste. Gropile, văile adânci și râurile erau considerate venele sau punctele de energie negativă ale acestei demonițe. Când Thangtong Gyalpo înfigea pilonii de metal în capetele de...