1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="PvUow95Vn6"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/sertarul-cu-piete/">Sertarul cu Piețe</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/sertarul-cu-piete/embed/#?secret=PvUow95Vn6" width="600" height="338" title="„Sertarul cu Piețe” – Ulițarnica" data-secret="PvUow95Vn6" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2026/06/ChatGPT-Image-Jun-2-2026-08_04_53-AM-1024x683.png1024683Sertar S.1 Definiție DEX PIAȚĂ, piețe, s. f. I. 1. Loc special amenajat unde se face comerț cu mărfuri cu amănuntul, mai ales cu produse agroalimentare. 2. Loc întins și deschis dintr-o localitate, unde se întâlnesc sau se întretaie mai multe străzi, adesea amenajat cu spații verzi, statui etc. Bla, bla, bla Prima piață ce-a apărut pe lumea asta trebuie să fi fost din prima categorie. Unor vecini le-a trecut prin cap să facă schimb cu ce-aveau în plus prin casă. Poate grâu, poate lână, poate brânză. Cu timpul a devenit un obicei, s-au strâns mai mulți vecini iar locul de întâlnire a ajuns un soi de centru al lumii lor. Asta trebuie să fi fost Piața 1.0. La versiunea 2.0 s-a ajuns când lumea și-a dat seama că se pot rezolva trei probleme într-o piață, dintr-o singură lovitură: aveai unde să-ți vinzi recolta, unde să afli ultimele zvonuri și unde să te plimbi când nu aveai altceva mai bun de făcut și te plictiseai. Dar piețele astea comune nu prea merită să intre într-un cabinet de curiozități, le știe toată lumea. Cele care mi-au atras mie atenția seamănă cu toate celelalte, la o primă vedere, dar au și câte un schepsis care le scoate în evidență. Fie că e vorba de locație, de istorie sau de caracter, fiecare merită o categorie separată. Drept urmare, m-am apucat de colecționat și catalogat. Specimene Piața extraterestră PrototipTian’anmen MotivPiața unde am fost furnică În momentul în care am ajuns într-un colț din piața Tian’anmen din Beijing am fost profund dezamăgită. Asta să fie celebra și nemaipomenita piață chinezească? Pe aici să fi trecut tancurile acelea care s-au oprit în fața unuia cu o plasă de cumpărături în mână? M-am dumirit cam la 100 – 200 de pași mai încolo, după ce-am trecut de Poarta de Sud. În fața mea se deschidea o nesfârșită câmpie de beton. Clădirile de pe margini păreau împinse undeva la orizont. Am rămas cu gura căscată și m-am simțit o furnică aterizată pe altă planetă. Piața era plină de mușuroaie de oameni ca mine. Se învârteau de colo-colo, își făceau fotografii, sporovăiau dar nu se coteau defel. Era loc suficient pentru toată lumea. Până să ajung la Poarta de Nord și la Orașul Interzis am mâncat o pâine. Am înțeles de la ghidul nostru că în piața aceasta, cea mai mare din lume, încap un milion de oameni. Doamne apără, jumătate de București se putea aduna aici! Cui i-a trecut oare prin minte să construiască o asemenea enormitate? Răspunsul trebuia căutat mult mai departe în trecut decât mi-aș fi imaginat. Numele înseamnă Poarta Păcii Cerești și este împrumutat de la poarta monumentală de la capătul nordic al pieței ce duce spre Orașul Interzis, o construcție imperială din 1420, ridicată în timpul dinastiei Ming de împăratul Yongle. În acele vremuri împăratul chinez nu era un muritor de rând ci Fiul Cerului – singurul intermediar între Cer și Pământ, mediatorul prin care ordinul ceresc se transmitea poporului. Capitala sa era centrul lumii iar Orașul Interzis (Palatul Imperial) era proiectat ca o replică pământească a palatului ceresc al Împăratului de Jad, după toate regulile feng-shui ce favorizau orientarea nord-sud. Piața Tian’anmen era pragul acestui univers sacru. Când împăratul proclama edicte de pe balconul ei, el vorbea din poziția sa de mediator cosmic dintr-un loc în care se întâlneau cerul și pământul. Lui Mao Zedung ideea aceasta i s-a părut prea bună ca să fie abandonată. Timp de secole, piața a fost relativ modestă ca dimensiune, iar transformarea radicală a survenit abia în 1958, când a fost extinsă dramatic. Au fost demolate ziduri vechi, porți laterale și cartiere întregi din jurul Porții Păcii Cerești pentru a crea această vastitate. De ce atât de mare? Contextul istoric a contat mult. China tocmai ieșise dintr-un secol de umilințe – războaie cu puterile occidentale, invazia japoneză, război civil – și noul regim voia să demonstreze că China redevenise o putere mondială. Când Mao a proclamat Republica Populară Chineză pe 1 octombrie 1949, a făcut-o tocmai de pe Poarta Păcii Cerești, intrând de fapt în papucii foștilor împărați. În jurul pieței au fost ridicate clădiri mamut: Palatul Adunării Poporului (1959) pe partea vestică, un edificiu masiv unde se întrunește parlamentul chinez; pe partea estică, Muzeul Național al Chinei; în centru, Monumentul Eroilor Poporului, un obelisc de 38 de metri dedicat celor căzuți în revoluții și războaie. În 1977 a apărut și Mausoleul lui Mao Zedong, unde poate fi văzut și în ziua de azi corpul îmbălsămat al fondatorului Republicii Populare Chineze. Plasarea mausoleului pe axa nord-sud, exact în calea care duce spre Orașul Interzis, nu e accidentală deloc, e o continuare a aceleiași idei de centru sacru. Arhitectura pieței e deliberat monumentală și deschisă. Nu există copaci care să fragmenteze spațiul, nici labirinturi de alei. Totul e gândit pe orizontală și verticală, linii drepte, perspective lungi, clădiri masive. E un stil specific anilor ’50, influențat de arhitectura sovietică, dar adaptat cu elemente chinezești. Scopul era să inspire respect, să creeze sentimentul de măreție colectivă, să păstreze ideea de spațiu cosmic, nu intim ci universal. Astăzi, Tian’anmen rămâne centrul simbolic al Chinei, un loc unde istoria imperială se întâlnește cu cea modernă, unde turiștii fac selfie-uri în timp ce soldații patrulează disciplinat, unde tradiția și puterea de stat coexistă într-un echilibru atent calibrat. Nu cred să mai existe o piață Tian’anmen pe lumea asta, poate doar câteva copii mai nereușite. Merită cu vârf și îndesat să intre în colecția mea de curiozități. Piața taifasului PrototipMaidan-e Naghsh-e Jahan Motiv Piața testelor de engleză Când am ajuns în piața Maidan-e Naghsh-e Jahan din Isfahan primul gând care mi-a trecut prin minte a fost: Uite, alt megaloman care a vrut să fie cu moț și și-a chinuit supușii ca să-i construiască lui ceva enorm. În fața mea se întindea un soi de piață-grădină, cu fântâni arteziene în mijloc, înconjurată de colonade. Deasupra lor se ridicau cupole de moschee și iwanuri monumentale, acele porți înalte și adânci atât de caracteristice lumii iraniene. Erau împodobite cu plăci de ceramică cu desene complicate ce păreau împrumutate din modelele covoarelor. Piața era copleșitoare dar avea măcar bunul-simț să fie și extrem de frumoasă. Numele ei înseamnă literal Imaginea Lumii sau Modelul Lumii și nu este ales deloc la întâmplare. Când șahul Abbas I a construit-o, între 1598 și 1629, voia exact asta: un model al lumii sale în care religia, puterea politică, comerțul și viața de zi cu zi să conviețuiască într-o ordine perfectă. Și-a organizat modelul de lume foarte riguros. La nord a așezat comerțul, reprezentat de Poarta Marilor Bazaruri (Qeysarie), prin care se intra în lumea negustorilor și a meșteșugarilor. La sud a pus religia, întruchipată de Moscheea Șahului, actuala Moschee a Imamului. La est a rezervat locul unei spiritualități mai intime, reprezentată de Moscheea Sheikh Lotfollah, folosită de familia regală și de apropiații ei. Iar la vest și-a instalat propria reședință, Palatul Ali Qapu, simbol al puterii politice și al autorității pământești. Aceste patru puncte nu erau însă insule separate. Ele erau unite de o galerie continuă de arcade, plină de magazine și ateliere, astfel încât comerțul, religia și puterea se întâlneau zilnic în același spațiu. Magazinele și atelierele funcționează și azi în același spațiu creat în vremea lui Abbas, o continuitate aproape neîntreruptă de peste patru sute de ani. Poți cumpăra de aici covoare persane, miniaturi, metale lucrate manual, emailuri și alte specialități din Isfahan. Estetica pieței este copleșitoare. Faianțele turcoaz și albastru cobalt, mozaicurile geometrice, caligrafiile gigantice îți fură privirea și îți pun imaginația la treabă. Seara, când apune soarele, cupolele moscheilor capătă reflexe aurii, iar întreaga piață pare decorul unui basm persan. Piața nu era însă doar un decor simbolic. În vremea lui Abbas I aici se făcea comerț, se organizau meciuri de polo și se ieșea la plimbare. Aproape toate aceste îndeletniciri au supraviețuit până astăzi, cu excepția polo-ului. Doar câteva trăsurici trase de cai mai amintesc de sportul de altădată. În schimb partea cu socializarea funcționează ca unsă. Seara îndeosebi și în zilele de sărbătoare o mulțime de familii de iranieni și-au făcut un obicei din a ieși la picnic prin parcurile orașului. Și cum Maidan-e Naghsh-e Jahan oferă spațiu din belșug pentru asemenea întâlniri, se strâng cu sutele și aici. Își întind păturica, își deschid coșul cu merinde și stau la taifas până noaptea târziu. Mi-a atras atenția și faptul că la astfel de ieșiri tații par să preia mare parte din grija copiilor. Ei își poartă pruncii în brațe, îi supraveghează sau se joacă cu ei. Tot ei îi opresc pe turiștii care cască gura prin piață și îi roagă să vorbească ceva cu odraslele lor, într-o limbă de circulație internațională, de preferat engleza. Un test de fapt, ca să vadă cât de bine se înțeleg copiii cu cineva care nu cunoaște o boabă de farsi. Un fel de lecție de limbă străină făcută pe gratis. Am avut și eu parte de astfel de conversații, cu duiumul. Începeau cu întrebări timide: de unde ești? când ai sosit? ce ai mai vizitat prin Iran? îți place ce-ai văzut? Dacă se dezghețau apele începeam să vorbim vrute și nevrute, ba mai interveneau și tații și mamele în discuție, direct sau prin intermediul odraslei. Taifasurile acestea m-au și alungat din piață, până la urmă. După vreo zece astfel de conversații mi-am pus coada pe spinare și am fugit mâncând pământul la hotel. Altfel mă tenta ideea de-a rămâne până la miezul nopții în Maidan-e Naghsh-e Jahan. Degeaba a vrut Abbas I să construiască un model al lumii. Oricât de impresionante ar fi cupolele, mozaicurile și arcadele ei, mie mi-au rămas în minte îndeosebi taifasurile și lecțiile gratuite de engleză. Până acum, piața aceasta e unica de felul ei. Piața din povești PrototipPiața Roșie MotivPiața unde am intrat într-o poveste Puține sunt piețele din lumea asta care m-au făcut să mă simt ca și cum aș fi intrat într-o poveste din copilărie. Puține sunt în general și locurile care să te poarte, cu ochii deschiși, în lumi imaginare. Până în ziua de azi doar două piețe mi-au dat senzația asta. Una dintre ele își spune povestea prin clădiri. Cealaltă prin oameni. În Piața Roșie din Moscova povestea vine din decor, din forme și culori neașteptate. Catedralele par sculptate din turtă dulce și pictate de un copil cu imaginație debordantă. Cea a Sfântului Vasile, cu turle în formă de bulb, vopsite în roșu intens, verde smarald, albastru ceresc, cu spirale aurii și motive geometrice, pare desprinsă dintr-o altă tradiție și dintr-o altă imaginație. E ca și cum cineva ar fi luat un șablon bizantin, l-ar fi trecut prin filtrul unor basme rusești și l-ar fi plămădit aievea în piatră și cărămidă. Unii o compară cu un imens cozonac în care stau înfipte opt lumânări. Zidurile Kremlinului, masive, de un roșu cărămiziu intens, conturează o latură întreagă a pieței, cu turnurile lor crenelate în formă de coadă de rândunică. Noaptea, când totul e iluminat strategic, piața devine palat: catedralele strălucesc ca niște bijuterii gigantice, zidurile devin decoruri de operă, iar pavelele de granit lucesc ca podelele unei săli de bal. Nu e o piață care te invită să stai liniștit pe o bancă. E o piață care cere să te plimbi, să te învârți, să privești în sus, să faci trei pași și să descoperi un alt unghi, o altă perspectivă. E spectacol continuu, chiar și atunci când nu se întâmplă mare lucru. La începuturi, în secolul al XV-lea, piața aceasta nu era decât un spațiu deschis în fața noului Kremlin construit de Ivan al III-lea. Se numea Torg (piață de comerț) sau Pojarnoe (locul incendiilor) pentru că Moscova era din lemn și ardea des. Abia în secolul al XVII-lea a primit numele actual: Krasnaya Ploshchad. „Krasnaya” înseamnă atât „roșie” cât și „frumoasă” în rusa veche, și mai degrabă frumusețea era sensul inițial, nu culoarea. Există picturi rusești care o arată albă ca varul. De-a lungul secolelor, piața a fost scenă pentru toate marile momente ale istoriei rusești: execuții publice, proclamații țariste, parade imperiale, revoluția bolșevică, paradele militare sovietice cu tancuri și rachete, concerte rock post-comuniste. Mausoleul lui Lenin a transformat piața într-o scenă ideologică – corpul îmbălsămat al liderului revoluționar...