1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="84MNYI6BcZ"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/sertarul-cu-gradini/">Sertarul cu Grădini</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/sertarul-cu-gradini/embed/#?secret=84MNYI6BcZ" width="600" height="338" title="„Sertarul cu Grădini” – Ulițarnica" data-secret="84MNYI6BcZ" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2026/06/ChatGPT-Image-Jun-3-2026-02_29_31-PM-1024x683.png1024683Sertarul S.5 Definiție DEX 1. Suprafață de teren arabil, de obicei îngrădită, pe care se cultivă legume, flori sau pomi fructiferi, în vederea obținerii unor produse.sinonime: grădinărie diminutive: grădiniță chat_bubble O grădină de om = om plăcut, simpatic. 2. Suprafață de teren plantată (și amenajată cu alei, bănci etc.) care servește ca loc de agrement sau care are rol decorativ. Bla, bla, bla Mă gândesc că prima grădină a apărut atunci când omului i s-a părut că trebuie să străbată un drum prea lung de la sălașul lui ca să facă rost de-o ceapă sau de-un morcov și s-a gândit să le aciuiască pe lângă casă. Doar că apoi omul s-a lenevit așa de mult încât a dorit să adune toată natura în jurul lui. Iar bucata aceea e pământ a denumit-o grădină și a hotărât să o îngrădească. E curios cum noțiunea grădină chiar asta înseamnă, un loc îngrădit. Latinii îi spuneau hortus, slavii gradŭ, persanii pairidaeza și toate aceste cuvinte definesc același lucru, mai mult gardul decât ceea ce există după el. Până și caracterul chinezesc pentru grădină este compus întâi și întâi dintr-o îngrăditură și apoi, înăuntrul ei, semne ce definesc natura. Oamenii trebuie să aibă o conștiință universală. Specimene Grădina paradisului Prototipgrădina persană ÎntrebareCum arată fericirea? Se spune că arhetipul grădinii persane ar fi fost creat de Cirus cel Mare, fondatorul Imperiului Ahemenid, în capitala sa de la Pasargadae. El nu a vrut o simplă curte cu pomi, ci a proiectat o grădină matematică, adică (pairi = în jur) + (daeza = zid) = (pairidaeza = paradis). În acea lume haotică și periculoasă în care trăiau, grădina lui Cirus demonstra că regele-regilor persan deținea puterea divină de a aduce ordine în haos. Cirus a trasat canale de piatră albă prin care apa curgea la nivelul solului, împărțind grădina în patru sectoare geometrice. Și, bineînțeles, apoi a construit un zid zdravăn în jurul ei. Crucea lichidă astfel formată nu era o simplă simetrie, ci o hartă cosmică. Cele patru canale reprezentau cele patru râuri mitice care udau Universul, iar intersecția lor era axul lumii. Mai târziu acest sistem de-a împărți grădina în patru s-a numit Chahar Bagh, cele patru grădini. Acum, dacă vreau să fiu cârcotașă, trebuie să amintesc că această grădină de care pomeneam mai sus era doar o mică parte din pairidaeza inițială a lui Cirus, partea dedicată odihnei. În restul timpului regele-regilor prefera să meargă la vânătoare iar Chahar Bagh-ul era înconjurat de o altă grădină mult mai mare, ce semăna mai bine cu natura, în care erau eliberate animale sălbatice numai bune de vânat. Noroc că ideea unei astfel de grădini nu a supraviețuit până azi. Moda de-a amenaja grădini persane nu ar fi ajuns până în zilele noastre dacă nu s-ar fi inventat și qanatul. În podișul arid al Persiei, unde lipseau râurile de suprafață, apa trebuia „furată” din măruntaiele munților. Meșterii persani au săpat galerii subterane lungi de mulți kilometri pentru a aduce apa de la munte direct sub zidurile grădinilor, ferită de evaporarea necruțătoare a deșertului. Grădina persană a devenit astfel o fortăreață cu ziduri înalte din chirpici care țineau vântul fierbinte afară, în timp ce pe dinăuntru apa adusă prin qanat făcea natura să explodeze. Un al doilea motiv care a favorizat supraviețuirea grădinilor persane a fost că le-a plăcut și arabilor. După cucerirea Persiei le-au integrat fără să stea mult pe gânduri în filozofia lor. Forma a rămas aceeași dar în loc să reflecte idei prezente în filozofia zoroastriană povestea acum despre islam. Ideile principale au rămas însă neschimbate. Apa este o oglindă. Apa nu era lăsată să țâșnească violent spre cer. Ea curgea domol în canale tencuite cu ceramică de un albastru-turcoaz intens, culoare aleasă special pentru a contrasta cu galbenul nisipului de afară și pentru a face apa să pară adâncă și curată. Bazinele mari, numite howz (adică havuz) erau proiectate ca oglinzi perfecte, nemișcate, destinate să dubleze imaginea cerului și a palatului. Pavilionul este umbra. În punctul de intersecție al canalelor se ridica mereu un pavilion central numit kushk (adică chioșc) sau un palat deschis. Acesta era conceput ca un prag, o trecere între interior și exterior, unde stăpânul putea sta la umbră, ascultând murmurul apei și privind spectacolul naturii îmblânzite. Plantele spun multe lucruri. Rolul unei grădini persane era împărțit între util și estetic. Chiparoșii înalți și drepți, simbolul eternității și al verticalității spirituale, alternau cu pomi fructiferi, ca de exemplu anason, rodii, migdali, care înfloreau primăvara și aminteau de renaștere și de faptul că viața este trecătoare. La picioarele lor creșteau trandafiri și iasomie, parfumul lor fiind purtat de briză prin ferestrele pavilionului. Din câte am înțeles eu, zoroastrienii văd următoarele lucruri când intră într-o grădină de acest fel. Cele patru canale de apă simbolizau cele patru elemente fundamentale sacre: aerul, pământul, apa și focul. Cadranele formate de ele erau cele patru anotimpuri și cele patru epoci ale istoriei lumii. Canalele măsurau elementele fixe ale creației, iar cadranele măsurau curgerea timpului și a erelor cosmice. Și totul se învârtea în jurul fântânii centrale care reprezenta axa lumii, sursa primordială, probabil proprietatea lui Ahura Mazda. Iar plantele presărate prin grădină simbolizau gândurile bune (chiparoșii), vorbele bune (trandafirii sau iasomia) și faptele bune (pomii fructiferi) obligația de zi cu zi a oricărui zoroastrian care se respectă. Islamul a păstrat forma dar a dat peste cap interpretarea. Cele patru canale au devenit cele patru fluvii ce străbat Paradisul: râul de apă pură, râul de lapte, râul de vin (care nu îmbată) și râul de miere limpede. Bazinul sau fântâna din care pornesc canalele a devenit izvorul celest promis Profetului, din care cei drepți vor bea în ziua de apoi pentru a nu mai simți niciodată setea. Cele patru cadrane sunt grădinile promise credincioșilor: Grădina Eternității, a Refugiului, a Nemuririi și a Paradisului propriu-zis. Se pare că în cazul noii interpretări nu mai contează ce plantezi în grădină în schimb contează zidul împrejmuitor care ar fi o graniță morală. El separă puritatea sacră din interior de stricăciunea și iluziile lumii profane de afară. Noroc că și amărăștenii care nu cunosc toate aceste filozofii se pot bucura în tihnă, așa în ignoranța lor, de o grădină persană și, eventual, să se simtă ca în paradis. Grădina ingeniozității PrototipVilla d Este, Hellbrunn ÎntrebareCe poate face inteligența? Pe la sfârșitul anilor 1400, italienii, ce dăduseră în patima umanismului, au început să sape frenetic după ruinele Romei antice și să descopere o filozofie de viață demult uitată. Așa au dat peste manuscrisele tehnice ale lui Heron din Alexandria, un matematician grec ce-a trăit în secolul I d.Hr. și care este considerat astăzi părintele automatizărilor. Heron descria în cărțile sale cum aerul și presiunea apei pot fi folosite pentru a deschide uși grele de temple, pentru a face păsări mecanice să cânte sau statui să se miște singure. Bogații cardinali și principi ai Renașterii, mâncați de ambiția de a-i egala în măreție pe împărații romani, au angajat cei mai buni arhitecți și ingineri ai timpului lor pentru a analiza și eventual pune în practică aceste schițe vechi de 1500 de ani. Au renunțat la ideea de porți magice și statui umblătoare și s-au mutat în grădini, acolo unde panta abruptă a dealurilor oferea energie gratuită, sub formă de gravitație. Florența și Tivoli ofereau condiții perfecte pentru experimentări. Inginerii acelor vremuri au înțeles o lege simplă a fizicii, cu cât apa coboară de mai de sus printr-o țeavă care se îngustează, cu atât presiunea ei crește la bază. S-au apucat să capteze râuri întregi sau izvoare din înălțimi montane și le-au băgat în rețele complexe de conducte subterane. Apa nu mai era lăsată să curgă natural pe vale ci transformată într-o forță captivă, gata să execute comenzi mecanice ordonate de robineți ascunși prin tufișuri. O altă găselniță la modă erau grotele artificiale, camere răcoroase, decorate să pară peșteri naturale pline de mușchi, scoici și stalactite de calcar. În interiorul lor puteau fi ascunse mașinăriile care controlau poveștile spuse cu ajutorul apei. În interiorul acestor grote se ascundea adevărata magie. Când un vizitator intra, nu vedea pompe, ci asista la scene teatrale complete: statuia zeiței Galatea ieșea din perete purtată de delfini, nimfe de piatră turnau apă reală din ulcioare, iar orgile hidraulice începeau să cânte singure prin presiunea aerului împins de apă. La Villa d’Este din Tivoli, cardinalul Ippolito d’Este a deviat literalmente râul Aniene printr-un tunel săpat pe sub oraș, aducându-l în grădina sa suspendată. Apa cădea cu o asemenea forță încât era capabilă să însuflețească sute de fântâni arteziene. Putea chiar să împingă aerul în fluierele unei orgi mecanice ce interpreta partituri muzicale. Într-un alt colț al grădinii, Fântâna Bufniței folosea presiunea apei pentru a pune în mișcare o serie de păsări din bronz care cântau până când apărea o bufniță de piatră, moment în care toate amuțeau speriate. La Hellbrunn, în Austria, prințul-arhiepiscop de Salzburg a folosit aceeași inginerie hidraulică pentru a-și stropi oaspeții și a-i uda până la piele. Renașterea italiană a contribuit așadar la filozofia grădinii cu un concept numit terza natura, a treia natură. Prima era Natura sălbatică, virgină, neatinsă de om, un spațiu haotic și periculos. A doua era Natura utilitară, adică cea modificată de om pentru a supraviețui. Intră aici ogoarele arate, viile, livezile, canalele de irigații și drumurile, unde omul domină natura doar pentru a se hrăni. Și, în sfârșit a treia natură era stadiul suprem al evoluției. În ea arta și natura colaborează atât de strâns încât se contopesc. Nu mai este vorba despre utilitate și nici despre anihilare, ci despre o înfrumusețare a ei prin inteligență. Ar fi fost imposibil ca o grădină să fie doar mistică sau poetică, trebuia musai să-l împace și pe Aristotel. Nu zicea el că „Arta, pe de o parte, desăvârșește (completează) ceea ce natura nu poate duce la bun sfârșit, iar pe de altă parte, o imită.” Terza natura grădinilor însă este încântătoare, chiar dacă omul se joacă în ele de-a Dumnezeu, cu apă și cu robineți. Grădina geometriei Prototipgrădina franțuzească ÎntrebareCum arată ordinea? Grădinile franțuzești, care fac furori în multe locuri de pe mapamond, mie nu-mi plac defel. Ele reprezintă parcă momentul în care omul a încetat să mai colaboreze cu natura și a decis că trebuie să o transforme într-o demonstrație de geometrie, de algebră și, nu în ultimul rând, de putere politică. Grădinile acestea s-au născut în secolul al XVII-lea și au fost duse la perfecțiune de peisagistul André Le Nôtre la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Nu erau făcute pentru plimbări romantice, ci pentru a arăta că Regele-Soare poate ordona și controla absolut totul, de la oameni, până la firele de iarbă și cursul apei. Într-o grădină franțuzească, geometria și optica dictează totul. Copacii și tufele își pierd formele naturale și sunt tunși cu o precizie chirurgicală în conuri, cuburi, piramide sau sfere perfecte. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Grădina este organizată în jurul unei axe longitudinale gigantice care pornește direct din camera regelui și se pierde la orizont. Această axă controlează de fapt spațiul, împărțind grădina în două emisfere perfect oglindite. La stânga și la dreapta ei sunt organizate așa numitele parterres de broderie care, privite de la ferestrele palatului, arată ca niște covoare sau dantele uriașe și complicate. Ele sunt efectiv trasate pe pământ cu rigla și compasul. Cimișirul pitic, un soi de buxus, este cea mai chinuită plantă din această grădină, el trebuie să deseneze contururile. În rest, grădina e plină de nisip colorat, pietriș și ce plante i-or fi dragi grădinarului. Prin grădinile lui André Le Nôtre ne demonstrează că a fost un mare maestru al geometriei descriptive și al manipulării perspectivei. El a înțeles că ochiul uman este ușor de păcălit de distanță și a folosit geometria pentru a corecta realitatea. De exemplu, pentru ca o alee extrem de lungă să nu pară că se îngustează prea repede la orizont, Le Nôtre o lăsa intenționat mai lată la capătul îndepărtat și mai îngustă aproape de palat. Astfel, privitorul avea iluzia că orizontul era mai apropiat și identic cu ce se găsea aproape...