1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="dzLjtGQZyl"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/sertarul-cu-acoperisuri/">Sertarul cu Acoperișuri</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/sertarul-cu-acoperisuri/embed/#?secret=dzLjtGQZyl" width="600" height="338" title="„Sertarul cu Acoperișuri” – Ulițarnica" data-secret="dzLjtGQZyl" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2026/06/ChatGPT-Image-Jun-4-2026-05_08_56-PM-1024x683.png1024683Sertarul S.6 Definiție DEX ACOPERIȘ, acoperișuri, s. n. Partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii; acoperământ.  Bla, bla, bla De când s-au apucat să construiască case, oamenii s-au gândit și la acoperiș. Numai ca în loc să-l facă simplu au început să toarne în el ideile ce li se învârteau prin propria lor mansardă, adică în cap. Specimene Acoperișul stradă PrototipPampaneira ÎntrebareCâtă viață poate încăpea pe un acoperiș? Când am auzit pentru prima oară de Çatalhöyük, m-a uimit îndeosebi descrierea așezării. A trebuit să-mi imaginez un sat de acum nouă mii de ani în care nu existau străzi, ulițe sau alei la nivelul solului. Casele din chirpici erau lipite strâns unele de altele, ca celulele unui fagure uriaș, fără uși sau ferestre la exterior. Singura cale de a te mișca prin oraș și de a intra în propria locuință era pe sus, pe acoperișurile plate. Oamenii mergeau, găteau, munceau și își primeau vecinii direct pe terasele de lut și stuf, coborând în camere prin trape speciale, cu ajutorul unor scări de lemn. Practic, acoperișul era singura arteră a comunității, prima stradă suspendată din istorie. Din păcate nu am ajuns în Çatalhöyük să văd pe viu casele acestea cu acoperiș-stradă. În schimb am dat peste două sate aflate la o depărtare foarte mare unul de celălalt dar care semănau ca două surori gemene. Pampaneira cea albă din Spania și Abyaneh cel roșu din Iran, fiind așezări de munte, au întins fagurele pe verticală. Acoperișul plat al unui rând de case a devenit astfel strada celor de deasupra. Oamenii nu au renunțat nici în ziua de azi la acoperișurile plate, chiar dacă nu mai sunt străzi. În lumea mediteraneană există obiceiul de-a urca pe acoperiș în serile și nopțile caniculare, casa fiind mult prea fierbinte ca să fie îmbietoare. Briza serii e mult mai plăcută și îndeamnă statul la taclale sau ajută la un somn odihnitor. Iar în vremea copilăriei mele lumea obișnuia să se urce pe bloc, printre antene, ca să facă plajă. Unii dintre noi socializează mai mult decât alții. Acoperișul pășune PrototipCase norvegiene sau islandeze ÎntrebareCât de aproape putem rămâne de natură? În Norvegia și Islanda am văzut alte acoperișuri ciudate ce mi-au plăcut foarte mult. Părea că pășunea din curte a sărit pe acoperiș. În locurile bătute de curenții înghețați ai Atlanticului de Nord, pământul însuși a fost cel care a oferit cel mai bun scut împotriva frigului. Construcția unui acoperiș-pășune are tot felul de particularități. Pe bârnele de lemn ale tavanului se așeza mai întâi un strat impermeabil din coajă de mesteacăn (în Norvegia) sau pietriș fin (în Islanda). Coaja de mesteacăn, bogată în uleiuri naturale, nu lăsa apa să treacă și putea rezista zeci de ani fără să putrezească. Peste această izolație se puneau două straturi groase de brazde de pământ acoperite cu vegetație, cu tot cu rădăcini. Primul strat se așeza cu iarba în jos, ca să nu putrezească bârnele, iar al doilea cu iarba în sus. Rădăcinile se împleteau rapid unele în altele, creând o plasă naturală care împiedica scurgerea pământului pe timp de ploaie. Un astfel de acoperiș funcționa și ca un aparat de climatizare. Iarna izola casa de ger, păstrând căldura vetrei în interior, iar vara menținea camerele răcoroase. În plus, greutatea pământului apăsa pe pereți, făcând casa mult mai stabilă și ajutând-o să facă față vânturilor violente. Nu era deloc ciudat ca oile sau caprele să urce direct pe acoperișul casei pentru a lua o gură de iarbă proaspătă de pe el. Prin alte părți, unde iarba s-ar fi copt la soare dacă ajungea în vârful casei, a apărut un alt soi de acoperiș rupt din natură, cel de paie sau stuf. Cred că este cel mai frecvent și răspândit acoperiș construit vreodată de oameni de-a lungul timpului. Prin folosirea materialelor de acest fel, fie au scăpat de deșeurile din agricultură, fie au profitat de faptul că plantele de baltă nu cereau nici un ban. Stuful era de preferat paielor pentru că poate rezista și 50-60 de ani. Are și avantajul că e mult mai impermeabil datorită stratului natural de ceară din structura lui. Paiele de grâu sau secară erau mai la îndemână, dar trebuiau schimbate mai des. Înainte de-a fi aruncate pe casă stuful sau paiele erau strânse în snopi ce erau pieptănați cu unelte speciale de lemn și bătuți de jos în sus pentru a crea o suprafață compactă și extrem de densă. Un acoperiș bine făcut avea o grosime de peste 30 de centimetri. Deși pare greu de crezut, apa de ploaie nu pătrunde mai mult de câțiva centimetri în grosimea stufului. Panta abruptă o obligă să alunece rapid spre streașină. Milioanele de pungi de aer blocate în tulpinile goale oferă o izolație termică și fonică de neegalat, lăsând în același timp casa să respire. Dacă ar fi după mine, doar acoperișuri-pășune ar exista pe lumea asta. Și doar case de hobbiți. Acoperișul nepotului PrototipCase cu ardezit sau cu țiglă ÎntrebareCât de mult putem rezista? Acoperișurile cu țiglă au apărut dintr-un motiv extrem de pragmatic, spaima de foc. S-au născut, în mod independent, în două colțuri diferite ale lumii: în China neolitică și în Grecia Antică. În jurul anului 700 î.Hr., în Corint, meșterii au început să înlocuiască acoperișurile de paie ale marilor temple dedicate lui Apollo și Poseidon cu plăci masive din teracotă arsă. Primele țigle erau uriașe și grele așa că era nevoie de structuri din bârne groase pentru a le susține. Romanii au fost cei care au preluat ideea grecilor, au perfecționat-o și au împrăștiat-o în tot imperiul. Ei au inventat sistemul ingenios de solzi numit tegula, o țiglă plată, cu marginile ridicate, care se așeza pe acoperiș și imbrex, o țiglă semicirculară, ca un jgheab întors, care acoperea îmbinările dintre plăcile plate ca să nu intre ploaia. Din latinescul tegula s-a născut cuvântul francez tuile, care a devenit tile în engleză. La noi, numele a ajuns pe filieră germană (ziegel) sau sârbo-croată (cigla), deși arheologii găsesc constant cuptoare romane de ars țiglă pe malul Dunării. Deși era un material excelent, țigla era scumpă și mult timp a fost folosită doar la palate, biserici sau de către cei bogați. Schimbarea majoră s-a produs în Evul Mediu, din cauza marilor incendii care mistuiau orașele. În secolul al XII-lea, după un incendiu devastator, regele Angliei a dat o lege prin care i-a obligat pe toți cetățenii Londrei să își schimbe acoperișurile din paie și stuf și să le înlocuiască obligatoriu cu țiglă din lut ars, pentru a opri extinderea focului. Ideea a prins și s-a răspândit prin toată Europa. În zonele unde se găsea ardezit din belșug oamenii s-au gândit că nu merită să ardă țigle ci să folosească roca asta ca să-și facă un acoperiș zdravăn deasupra capului. Ardezitul are toate calitățile ca să urce pe acoperiș. Este o rocă care poate fi despicată în bucăți late dar subțiri, relativ ușoare. În plus, fiind netedă și sticloasă nu permite plantelor parazite să se fixeze pe ea, lăsând acoperișul curat zeci de ani. Și nu în ultimul rând, nu ia foc. Unele case au fost căptușite și pe pereții exteriori cu plăci de ardezit iar culoarea lor gri-lucios de duce cu gândul c-ar fi precum niște cavaleri medievali îmbrăcați în armuri grele din fier. Astfel, materialele perisabile au fost treptat uitate iar casele au căpătat un coif ce a devenit o moștenire solidă. Acoperișul era acum construit de un bunic cu gândul că sub el va dormi, în siguranță, și nepotul său. Acoperișul cu panaș PrototipBeaune ÎntrebareCât de frumos putem fi văzuți? Acoperișul simplu de pământ ars s-a transformat spectaculos când unor meșteri le-a trecut prin cap să folosească ceramică smălțuită cu rezistență extrem de mare la foc și intemperii. Poate cel mai vechi acoperiș de acest soi a fost construit pentru Hospices de Beaune, în Burgundia, în secolul al XV-lea, la sfârșitul Războiului de 100 de Ani. A fost destinat, culmea, pentru un spital dedicat îngrijirii săracilor. Țiglele plate din argilă au fost smălțuite în nuanțe calde: roșu, maro, galben-auriu și verde, fiind așezate în motive geometrice complexe, sub formă de romburi. În afara rolului tradițional a unui acoperiș acesta trebuia să arate prestigiul și bogăția proprietarului. Un alt exemplu grăitor pentru acoperișurile cu panaș este orașul Budapesta. Explozia de culoare de pe acoperișurile ei nu ar fi existat fără experimentele chimice din laboratoarele Zsolnay. Vilmos Zsolnay a fost un chimist și un om de afaceri care a transformat o mică fabrică de cărămidă și olărit înființată de tatăl său în Pécs pe la jumătatea secolului al XIX-lea într-un brand de renume, premiat la Expozițiile Universale de la Paris și Viena. Orașul a folosit această ceramică pentru a-și defini o identitate vizuală proprie, complet diferită de griul imperial al Vienei sau Parisului de la acea vreme. Burgunzii, din prea-plinul bogăției lor și ungurii, care doreau să arate că sunt mai cu moț decât austriecii au reușit astfel, prin acoperișurile pe care le-au ridicat deasupra capului, să atragă atenția tuturor ce-aveau la mansardă. Acoperișul ac PrototipBisericile din Maramureș ÎntrebareCât de sus putem urca? În momentul în care oamenii s-au apucat să ofere semnificații spirituale unor clădiri pe care le construiau s-a schimbat fundamental și modul în care le puneau acoperiș. Acoperișul de șindrilă normal, cel de la case obișnuite era rupt direct din natură. Învelișul era realizat din mii de șițe din lemn despicate cu securea una câte una, pe lungimea fibrei, niciodată tăiate cu ferăstrăul. Acest detaliu tehnic menține canalele microscopice ale lemnului închise și intacte, făcând materialul să respingă apa în loc să o absoarbă ca un burete. Suprapuse exact ca solzii unui pește, aceste șițe funcționau ca o barieră bună la toate. Se umflau și se uneau între ele când ploua, blocând infiltrațiile și se contractau la soare pentru a lăsa structura de dedesubt să respire și să nu putrezească. În zonele cu multe păduri era și multă zăpadă așa că acoperișurile din șindrilă aveau pante abrupte astfel încât zăpada să curgă singură de pe casă. Nu erau folosite cuie de fier pentru a le îmbina, mai mult încurcat decât ajutau, ci erau îmbinate prin tăieturi și îmbinări deștepte, tot din lemn. Acoperișurile din șindrilă au devenit de-a dreptul spectaculoase în momentul în care au fost puse deasupra bisericilor maramureșene sau ale celor scandinave. O biserică era una în sat și trebuia să fie diferită de o casă obișnuită din mai multe puncte de vedere. În primul rând trebuia să reprezinte un soi de axis mundi al satului, un buric în jurul căruia se strângea comunitatea. În cazul Maramureșului, casele fiind împrăștiate pe șapte dealuri, oamenii aveau nevoie de un reper vizual puternic. Ba funcționau și pe post de reper sonor pentru că erau și clopotnițe iar în caz de primejdie puteau fi turnuri de veghe. Vikingii le foloseau și pe post de faruri pentru navigatori. Dar cel mai interesant aspect al acoperișurilor bisericilor acestora de lemn din Maramureș și Scandinavia este streașina, locul unde se îmbină de biserica propriu-zisă. Acoperișurile au poale duble, un rând de streșini mai jos și altul mai sus, cu rolul de a arunca apa cât mai departe de temelia bisericii. Poalele acestea pot fi privite însă și ca niște vămi ale văzduhului. Altfel de ce ar fi ornamentate cu cai înaripați care poartă soarele de la răsărit la apus? De ce ar găzdui capete de dragoni, frați buni cu cei de pe corăbiile vikinge, protectori împotriva spiritelor rele? Iar locul umbrit de streașină era rezervat în Maramureș Mesei Moșilor, pentru pomenile-oferte ritualice. La scandinavi era zona de tranziție unde se lăsau ofrande pentru nisse, spiritele protectoare ale casei și comunității. Și așa, acoperișul a devenit un strop de cer la care nu se ajungea simplu. Iar streașina lui a fost mereu mai populată decât pare la o privire neatentă. Acoperișul cu aripi și arătări PrototipOrașul Interzis ÎntrebareCâtă imaginație putem pune pe o clădire? Și chinezilor le-au trecut idei similare prin cap. Casele tradiționale chinezești au primit un acoperiș curb, cu colțuri ridicate ca niște aripi și uneori...