1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="WjvrEnD0Nb"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/serrania-de-ronda/">Serranía de Ronda</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/serrania-de-ronda/embed/#?secret=WjvrEnD0Nb" width="600" height="338" title="„Serranía de Ronda” – Ulițarnica" data-secret="WjvrEnD0Nb" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2015/10/2015-10-09-09-Pueblos-Blancos.jpg1000662Vineri 9 octombrie, dis de dimineață. Mai bine zis ora șapte. Ne treziserăm de ceva timp (după ora Romaniei, bineînțeles) iar acum așteptam în holul hotelului să vină careva să ne dea în primire mașina arvunită în ziua precedentă. Afară era beznă. La ora asta, în București, soarele era deja la muncă. În Malaga, își trăgea plapuma peste cap și mai moțăia o oră și jumătate. Dacă ar fi fost să ia în seamă geografia, Spania trebuia să adopte fusul orar al Angliei. Patriotismul european însă a avut câștig de cauză și spaniolii au ales să se trezească odată cu ceilalți cetățeni din vechea UE. Dacă stau să mă gândesc, în țara în care siesta și fiesta sunt la mare cinste, nici c-au ales prost. Domnul nostru cu mașina, Manolo pe numele lui, nu era grăbit. Probabil că ne-a bombănit serios când a aflat ora de întâlnire. N-a ajuns la timp, dar nu ne-a încurcat socotelile deloc, nu doream să bâjbâim pe drumuri necunoscute în plină noapte. Ne-a adus un Hyundai i30 hărtănit bine. Frânele scârțâiau îngrozitor, era zdrelit pe toate părțile și era tare leneș când trebuia să urce dealurile sau să se ia la întrecere cu alți bidivii de pe șosea. Dar aceste lucruri le-am descoperit abia după câțiva kilometri parcurși împreună. La momentul prezentărilor ne-a fost recomandat ca Ferrari-ul nostru spaniol. L-am botezat Ghihuță și ne-am împrietenit repede. Ne-a condus pe drumurile andaluze fără niciun incident, a găsit întotdeauna parcările cele mai potrivite, nu s-a rătăcit niciodată, probabil cunoștea drumurile și cu ochii închiși. Manolo ne-a avertizat că, în cazul în care ajungeam prin Marbella să avem grijă la radare, că sunt tare afurisiți polițiștii de-acolo. Marbella? Era la doi pași, dacă ne mai rămânea ceva timp de prisos poate mergeam și pe-acolo. Până atunci însă aveam planuri mult mai mari. Destinația primei zile era Sevilla, cu o oprire în Ronda și o hoinăreală prin câteva dintre Pueblos Blancos, satele albe cățărate pe sierre-le Andaluziei. Urma să străbatem Serrania de Ronda, o mică diviziune administrativă a provinciei Malaga. Am pornit la drum spre apus, către Estepona, urmând ca de-acolo să părăsim coasta, și marea, și să ne afundăm în munți. Am profitat din plin de faptul că autostrăzile Andaluziei sunt fără taxă ( cu mici excepții, gen podul de la Cernavodă) pentru a străbate distanțe lungi în timp puțin. După Estepona am luat-o spre nord către Casares, primul sătuc alb din drumul nostru. L-am găsit culcușit pe un vârf de deal, încă adormit, fără țipenie de om pe stradă. Și de-aici încolo pot spune că am pătruns în Al-Aldalus, în Spania maură. Căci satele acestea albe, toată lumea o recunoaște, sunt moștenirea maurilor. Citadelele cocoțate în vârf de munte, în jurul cărora se îngrămădesc case albe, străduțele înguste și întortocheate seamănă izbitor cu satele marocane din Munții Atlas. Mauri nu mai sunt demult pe-aici , dar creștinii ce le-au luat locul au păstrat câte ceva din vechile obiceiuri și îndeletniciri. Următorul sat ce ne-a ieșit în cale a fost Gaucin, lungit la soare, pe coama unui deal. Am fi fost tentate să oprim, dar drumul nu trecea prin el, așa că am plecat mai departe. Dintr-un „mirador” am aflat că străbatem valea râului Genal. Parcări din acestea amenajate în locuri special alese pentru a oferi călătorului o răsplată binemeritată am găsit multe în drumul nostru prin Serranía de Ronda. Miradorul  în care oprisem , era cocoțat pe buza unei prăpăstii cu o deschidere frumoasă către valea râului și către Algatocin. În depărtare, alte sate albe presărau pădurile. Abia în Algatocin am hotărât să facem o pauză și să hoinărim puțin pe străzi. Era cam pustiu și aici. Am savurat așadar liniștea, aerul curat și parfumul de iasomie. A doua oprire am făcut-o în Mirador de Atajate. Și aici erau tăblițe ceramice cu explicații despre munții ce se zăreau în jur, despre păsările și animalele sălbatice pe care un călător mai norocos decât noi le-ar putea zări în preajmă. După Atajate am părăsit drumul principal și am cotit-o pe poteci mai puțin umblate. Vremurile vestiților briganzi din Serranía de Ronda erau demult apuse, așa că am pătruns pe teritoriu necunoscut fără nici o grijă. Drumul șerpuia printre munți golași și păduri de pin. Era asfaltat nu-i vorbă, dar foarte îngust. Greu treceau două mașini una pe lângă cealaltă. Am mai stăbătut câteva din satele albe, toate la fel, deja începeau să ne plictiească. Pe neașteptate însă, după o pădure de castani, ne-a răsărit în cale o arătare bleu ștrumf. Ajunseserăm în Juzcar, satul care a ales să fie altfel decât celelalte. Pe vremuri era alb și el, ca și suratele lui. În anul 2011 însă, Sony Pictures s-a oferit să-l vopsească în întregime în albastru, de la cea mai amărâtă casă până la primărie și biserică, pentru premiera spaniolă a filmului cu Ștrumfi. Tot Sony a promis că vor readuce satul la culoarea inițială după trecerea evenimentului. Dar locuitorii n-au mai vrut. Au hotărât, într-o adunare generală ținută cu tot dichisul, să rămână albaștri pentru totdeauna, și să profite de mulțimea turiștilor ce vin aici să-i caute pe Papa Ștrumf, pe Ștrumfette și toată liota de piticuți albaștri. După Juzcar n-am mai poposit nicăieri. Sate albe ne-au mai ieșit în drum, dar soarele de pe cer ne spunea că se apropia amiaza și că ar fi fost timpul să ne îndreptăm spre Ronda. Am intrat așadar pe un alt drum principal și-am mers întins până în capitala Serraniei. N-am avut cale lungă de străbătut și, după un pic de bâlbâială cu găsirea unei parcări mai aproape de centru orașului, iată-ne din nou pietoni. Ne-am dus ață către Puente Nuevo, perla Rondei, podul construit între cele două maluri ale lui El Tajo, canionul pe fundul căruia curge râul Guadalevin. Deși îi spune cel nou, podul are aproape 300 de ani vechime. Construcția lui a început în jurul anului 1750 și a durat 42 de ani iar arhitectul ce s-a încumetat să-l ridice a fost José Martin de Aldehuela. Există și o legendă legată de Don José. Se povestește că, după ce-a văzut podul terminat, s-a gândit că nu mai are rost pe lumea asta odată ce-a desăvârșit capodopera vieții lui și-a hotărât să se sinucidă aruncându-se de pe pod. Legenda tot legendă … arhitectul nostru a murit în patul lui, de bătrânețe. Mai există și o altă poveste legată de acest pod, din păcate adevărată de data asta. La mijlocul lui, chiar deasupra prăpastiei, a fost construită o mică încăpere ce-a fost folosită pe vremuri pe post de închisoare. Mulți prizonieri aduși aici au fost torturați iar apoi aruncați în prăpastie. Ultimele monstruozități de-astea s-au întâmplat în timpul războiului civil și de partea republicanilor și de partea naționaliștilor. Până să ajungem însă la Puente Nuevo, am trecut pe lângă Plaza de Toros, una faimoasă în Spania. Și asta pentru că, tot pe la 1700 și ceva, aici s-a inventat corida modernă. Iată cum spune povestea, iarăși ea bat-o vina, că s-a întâmplat. Pe vremurile acelea îndepărtate luptătorii cu taurii aveau curajul să înfrunte arătările furioase doar călare pe cal. Într-o zi însă s-a întâmplat ca toreadorul să intre într-o mare încurcătură iar taurul era cât pe ce să-i vină de hac.  Văzând primejdia în care se afla colegul său, Francisco Romero a sărit degrabă în arenă și a început să-și fluture șapca pentru a distrage atenția taurului. Strategia a reușit iar matadorul curajos a hotărât să schimbe de-atunci regulile jocului și să înfrunte adversarii încornorați în picioare și în loc de șapcă să folosească muleta. Și toate acestea s-au întâmplat la Ronda. Francisco Romero a fost primul dintr-o dinastie întreagă de matadori. Faima lui însă a fost umbrită de către nepotul său, Pedro Romero. Lui i se atribuie meritul de a pune bazele artei tauromahiei, așa cum se practică ea în zilele noastre. Se spune că de-a lungul carierei lui a venit de hac unei cirezi de peste 6000 de tauri. Era atât de celebru încât însuși Goya i-a făcut un portret și i-a desenat câteva dintre cele mai simandicoase costume. Cine e curios să afle de ce căsăpirea unor tauri în arenă e o artă, poate citi cartea lui Octavian Paler, Viața ca o coridă. Mie mi s-au deschis nițel ochii după ce-am citit-o, dar nu într-atât ca să-mi fac curaj să mă duc să văd pe viu o coridă. Dacă o voi face vreodată va fi musai la Ronda, la început de septembrie, în timpul Feriei Goyesca, când lumea încearcă să readucă la viață vremurile acelea de demult. Dacă nu voi avea curaj să mă uit la luptă, voi putea admira cel puțin costumele de epocă din jur. Pașii ne-au dus mai departe, pe străduțele înguste ale vechiului oraș, prin piațete, pe lângă palate vechi și grădini ascunse. Am mai făcut un popas la Casa Don Bosco, pentru a vedea cum trăiau oamenii în secolele trecute. Casa e construită pe buza lui El Tajo, așa că priveliștea spre munții Serraniei și spre canion sunt garantate. Călătorul poate vizita parterul și grădinile, etajele superioare fiind folosite în alte scopuri. Clădirea a aparținut cândva unei familii bogate care a donat-o Congregației Saleziene înființată la Torino de către preotul catolic Giovanni Bosco, cunoscut mai ales sub numele de Don Bosco. Donația a fost făcută cu scopul de a oferi refugiu și adăpost preoților acestui ordin. Și o ultimă poveste legată de Ronda și de locurile pe care le-am văzut aici. Înainte de a ne lua rămas bun de la oraș am trecut prin Plaza del Socorro, din partea lui modernă. Habar n-aveam eu pe-atunci că aici s-au întâmplat, pe la începutul secolului 20, evenimente care au dus la declararea autonomiei provinciei Andalusia și că din această pricină poate, peste ani și ani, eu nu trebuia să plătesc taxe pe autostradă. În anul 1918 în această piață, cu ocazia Adunării din Ronda, Blas Infante a desfășurat pentru prima oară steagul andaluz în fața unei mulțimi entuziaste. Îndependența provinciei a fost atunci un vis efemer iar Blas Infante a plătit cu viața în timpul războiului civil îndrăzneala de a lupta pentru libertăți regionale. Au trebuit să treacă o grămadă de ani până când dorințele lui aveau să devină realitate. În amintirea lui și a acelor zile de odinioară în mijlocul pieței Socorro a fost ridicată o statuie reprezentându-l pe Hercule cu doi lei, același simbol care e acum stema de pe steagul andaluz. Ne-am luat rămas bun de Ronda cu părere de rău și am pornit iarăși la drum. Trebuia neaparat să ajungem în Sevilla spre seară. Am evitat intrarea pe autostradă pentru a hoinări mai cătinel și admira în liniște peisajele spaniole. Munții începeau să se domolească, văile deveneau tot mai largi, șoseaua tot mai dreaptă. Cum mai aveam destul timp până la apusul soarelui ne-am lăsat ademenite de un indicator ce ne trimitea spre Zahara de la Sierra. După vreo 7 km am dat peste un sătuc de poveste. A fost o încununare a călătoriei noastre prin satele albe din Serrania de Ronda. Ne-a impresionat încă de la început, când am zărit pentru prima dată cetatea cocoțată în vârf de stâncă și satul culcușit la poalele ei. Am avut ceva emoții până am ajuns în parcarea din vârful dealului, după ce am străbătut străduțe înguste și primejdios de abrupte, dar după aceea totul a fost perfect. Am admirat de sus apele albastre ale lacului de acumulare din vale, am băut apă rece de izvor, ne-am plimbat pe străzile liniștite , am ascultat liniștea și trilurile vesele ale unor canari. Restul poveștii din Zahara, în fotografiile ce urmează. Și cu asta, basta. Pentru că ne-am despărțit cu greu de Zahara de la Sierra începeam să intrăm în criză de timp. De-acum trebuia să cucerim Sevilla. 00