1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="SqV4pOC3UX"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/pietre/">Pietre</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/pietre/embed/#?secret=SqV4pOC3UX" width="600" height="338" title="„Pietre” – Ulițarnica" data-secret="SqV4pOC3UX" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2014/11/2014-11-01-740-untitled.jpg1000598Mă sună mama mai deunăzi să-mi spună că și-a luat poșetă nouă. „E grozavă”- zice ea „Nici mare nici mică, atât cât să-mi încapă toate hodrobelele în ea. Am și aruncat-o pe cea veche, că-mi rupea umărul de grea ce era. Da’ scotocind prin ea, am găsit o mulțime de pietre albe și negre, mai ții minte ce era cu ele și de unde le-am cules? ” Țin, cum să nu țin minte, zic eu. Le-am adunat conștincioase toată vara ca să ne amintim de rabinul cel înțelept a cărui poveste am aflat-o în Israel. Cum de-ai uitat? Și ne-am pus pe depănat amintiri. Printre multele farmece cu care ne-a vrăjit Israelul, unul îl pomenim tot des, ghidul nostru israelian. Avea un nume complicat și, ca să nu streseze turiștii aflați în vacanță, ne-a zis să-i spunem Gheorghe. Ne-a însoțit de-a lungul și de-a latul țărișoarei lui, și în lungile ore petrecute în autocar ne povestea câte în lună și în stele. N-aveam probleme de comunicare, Gheorghe se născuse în Timișoara așa că vorbea românește ca un român neaoș. Ne-a istorisit tot felul de lucruri interesante despre viața de toate zilele din Israelul zilelor noastre, cu bune și cu rele. Ne-a povestit despre viața din kibuțuri, de pe vremea când aterizase și el într-unul, la șaisprezece ani, după plecarea din Romania. Ne citea pasaje din Evanghelii care povesteau despre locurile pe care tocmai pășeam, doar doar reușeam să ne transpunem și noi cu gândul în vremurile acelea de demult. Și nu în ultimul rând, ne bombarda cu istorisiri cu tâlc despre rabinii cei înțelepți. Și-aici ajungem cu povestirea la pietrele din poșeta mamei. Se pune că trăia odată un rabin ce-avea un obicei ciudat. Din când în când se scotocea prin buzunare, scotea o piatră, se uita insistent la ea, bolborosea ceva în barbă, o punea la loc în buzunar și-apoi își vedea liniștit de treburi. Erau întotdeauna doar două pietre, una albă, alta neagră. Oamenii, intrigați nevoie mare, l-au întrebat ce-a pățit, care-i rostul gestului lui ce părea fără sens? Ei – răspunde rabinul – pietrele astea mă ajută să rămân liniștit și cu pacea în suflet orice mi s-ar întâmpla. Când fericirea mă copleșește, când toate îmi merg strună, scot din buzunar piatra neagră ca să-mi aduc aminte că bucuria e vremelnică și necazurile se vor întoarce negreșit. Iar când sunt negru de supărare, când am impresia că n-am să mai pot dovedi greutățile vieții, scot din buzunar piatra cea albă ca să-mi amintească că și relele au un sfârșit, că roata vieții se va învârti iarăși și vremurile fericite se vor întoarce odată și-odată. Ne-a plăcut povestea asta și-am ținut-o minte. Așa se face că am adunat și noi pietricele albe și negre, doar-doar ne-ajută să ne înțelepțim. Dar cum nu suntem rabini… Pietricelele mamei au rămas în poșetă, ale mele ascunse într-un colț de raft printre amintirile altor călătorii. Bine însă că au ieșit iar la iveală odată cu cumpărăturile mamei. Și împreună cu ele, savoarea amintirilor noastre. 00