1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="BxEx3Xjcc7"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/pasarel/">Păsărel</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/pasarel/embed/#?secret=BxEx3Xjcc7" width="600" height="338" title="„Păsărel” – Ulițarnica" data-secret="BxEx3Xjcc7" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://i0.wp.com/www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2014/09/2014-09-16-736-untitled.jpg?fit=1000%2C592&ssl=11000592Ieri dimineața, pe când mă îndreptam spre serviciu, era cât pe ce să fac o crimă. Nimic premedidat, nici în legitimă apărare. Cred că aș putea încadra fapta la omor din culpă. Roțile bicicletei mele erau cât pe ce să treacă peste ceea ce credeam eu a fi rămășițele pământești ale unei vrăbii strivite de mașinile nevrotice ce vâjâiau pe bulevard. Era, bineînțeles, ora când tot Bucureștiul merge la lucru, școală, etc., așadar una dintre orele isterice ale orașului. Am cârmit în ultimul moment și am evitat micul punct din mijlocul benzii destinate bicicliștilor. Creierului meu somnoros i-au trebuit câteva secunde până să-și dea seama că ceva nu e în ordine. Instinctul de detectiv s-a deșteptat imediat. Presupusul cadavru era așezat într-o poziție neobișnuită. M-am întors să cercetez locul faptei cu atenție mărită. Nu mi-am crezut ochilor când am văzut despre ce era vorba în realitate. Cadavrul nu era nicidecum cadavru, vrabia nu era vrabie. În mijlocul drumului zăcea încremenit un mic păsărel năucit de lumea dezlănțuită ce vuia în jurul lui. Stătea nemișcat, ghemuit tot, cred că nici nu îndrăznea să respire. M-am aplecat încetișor și l-am cules cu mâna liberă de parcă era un obiect neînsuflețit. Dar era viu, ochișorii negri larg deschiși mă studiau speriați, iar inima lui mititică îmi bubuia în palmă. La început n-a îndrăznit să protesteze dar după câțiva pași a încercat o evadare. Nu m-a lăsat inima să-i dau drumul în mijlocul bulevardului. Dacă era rănit? Dacă nu putea zbura și ajungea sub roțile unei mașini? Am luat hotărârea să-l duc la birou, să fac o ședință de lucru cu colegele mele, să estimăm pagubele și să facem un plan de acțiune.  Zis și făcut. Las la o parte reacțiile celor cu care am urcat în lift, zâmbetele pe sub mustață, remarcile cum că mi-am ratat cariera, noua poreclă de mamă a răniților înaripați, ș.a.m.d. Păsărelul nu s-a lăsat nici el intimidat de gesturile drăgăstoase la care era supus. Cum se apropia un deget mângâietor de creștetul lui cum cârâia amenințător și deschidea ciocul a bătaie. Până una alta am ajuns cu bine la destinație. Acu unde să-i dau drumul? Am improvizat la repezeală un adăpost provizoriu golind o cutie cu hârtie de imprimantă. Păsărelul nu s-a declarat deloc mulțumit. La început nu s-a auzit nici o mișcare dar mai apoi a început foșneala și încercările de evadare. Partea proastă cu cutia era că nu vedeam ce se întâmplă înăuntru. Era păsărelul nostru întreg sau nu? Tocmai luaserăm decizia că trebuie să-l ținem sub observație un timp, să vedem dacă e vioi sau nu, dacă poate zbura sau nu și numai după aceea să-l eliberăm într-un parc. Aveam nevoie urgentă de o colivie și ceva boabe. S-a rezolvat și chestiunea asta relativ repede, noroc cu pet shop-ul aflat nu prea departe. L-am plasat pe Păsărel în colivie și colivia pe dulap. Cu părere de rău ne-am îndreptat atenția către treburile sâcâitoare de serviciu, cele de toate zilele. E drept că privirile ni se îndreptau cam des spre dulap, dar asta e, aveam responsabilitatea unui biet suflețel rătăcit. Păsărel s-a liniștit încetul cu încetul, apoi a început să țopăie și să zboare prin colivie. Cerceta atent fiecare colțișor. Era clar ca lumina zilei, clocea planuri de evadare. Ne-a și ciripit nervos de câteva ori, când îl deranjam cu verificările noastre periodice. Oricât ce ciudat ar părea, noul nostru coleg ne-a ajutat să cunoaștem mai bine oamenii din jurul nostru. Datorită lui ne-am împrietenit la cataramă cu domnul ce verifică periodic securitatea la locul de muncă. De obicei, când ne prindea cu ceva depozitat pe dulap ne certa și ne amintea de normele de protecție a muncii. Acu am scăpat. Mai mult, când a văzut despre ce e vorba a luat colivia și-a verificat dacă ne-am făcut treaba cu conștinciozitate, dacă am pus destulă mâncare, dacă am pus apă. Apoi ne-a împărtășit din cunoștințele lui de posesor de papagal. Pe la prânz am hotărât în unanimitate că nu mai e cazul să-l ținem pe Păsărel sub observație. Nu era nimic în neregulă cu el. Putea zbura și era evident că nu-i plăceau nici noua lui casă, nici compania noastră. Așa că l-am dus cu tot cu colivie în mijlocul parcului, cât mai departe de drumurile omenești și-am deschis ușița. Nu i-a luat mai mult de două secunde până a ușchit-o în primul tufiș. Și dus a fost. Sper să fi învățat ceva din pățania ce-a trăit-o. Noi am rămas însă ușor nostalgice și cu o colivie goală. Dar cine știe? Poate o vom mai folosi și cu altă ocazie, în alte misiuni de salvare. PS. Iată-l și pe Păsărel. Înainte de eliberare i-am făcut o ședință foto cu telefonul. Dacă știe cineva ce fel de zburătoare e să ne spună și nouă. Alt PS. După îndelungi căutări de internet am ajuns la concluzia că Păsărel al nostru e o privighetoare de zăvoi. Alte păreri? 00