1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="eLjaxUgHK9"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/parisul-la-asfintit/">Parisul la asfințit</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/parisul-la-asfintit/embed/#?secret=eLjaxUgHK9" width="600" height="338" title="„Parisul la asfințit” – Ulițarnica" data-secret="eLjaxUgHK9" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2016/03/2016-03-03-143-Tour-Montparnasse.jpg1000662Ce mai tura-vura, concediul e concediu, clipele de hoinăreală furate zilei după orele de muncă sunt cu totul altceva. Am fost la Paris și am apucat să-l vizitez doar la asfințit și puțintel după. De la ora nouă dimineața și până la șase seara am stat încuiată într-un birou. Da, șase seara, din cauza păcătoasei de ore libere de la prânz, pe care francezii o respectă cu sfințenie. Dacă nu era ea, și drumul de aproape jumătate de oră cu metroul din La Defense până în centru, mai prindeam și eu un ceas de lumină, acu la început de martie când înseararea vine atât de devreme. Dar tot răul spre bine, ora albastră a fotografilor mă aștepta seară de seară în preajma unui obiectiv turistic. Am avut la dispoziție cinci seri pentru a descoperi frumuseți pariziene. Am ratat doar una. Pe-aceea am petrecut-o printre zgârie norii din La Defense din pricina oboselii și a vremii urâte. În toate celelalte  am luat metroul și m-am aventurat în oraș. În prima seară, mai timid, m-am aventurat pe linia 1 a metroului parizian, aceea care leagă La Defense de centrul orașului. Am coborât la stația Concorde, și am ieșit la suprafață în vestita piață cu același nume. Nimerisem într-o mare hărmălaie. Mașinile vuiau, oamenii alergau grăbiți de colo-colo, roata mare și kitschioasă domina peisajul, panouri mari ascundeau lucrări în desfășurare. Obeliscul egiptean aproape nici nu l-am zărit în întunericul ce se lăsase deja. Drept să spun nu mi-a plăcut. M-am refugiat grabnic în grădinile Tuileries. Tot grabnic le-am și străbătut pentru a nu rămâne ostatică pe-acolo. Porțile grădinii se închid la șapte și jumătate acum în martie. La capătul lor am dat peste palatul Louvre și a sa piramidă de sticlă. Cordoanele ce se înfășurau în fața intrării arătau că peste zi se lăsase cu o coadă lungă de așteptare. Acum era pustiu. Am plecat mai departe, de-a lungul Senei, în căutarea lui Île de la Cité și a catedralei Notre-Dame de Paris. Am găsit-o până la urmă după ce-am trecut de Pont des Arts și-am traversat râul pe Pont Neuf. Strălucea albă și curată în lumina reflectoarelor. Dar surpriza serii a venit de sub un pod, în spatele bisericii. O trupă formată doar din tineri, o orchestră de alămuri, exersa de zor pe cheiul Senei, atrași probabil de acustica bună a locului. Bucuria mea și a altor trecători opriți din drumul spre casă. Am aplaudat cu sârg când artiștii făceau o mică pauză între bucăți, să-și tragă sufletul. Lor nici că le păsa de audiență, își vedeau nestingheriți de repetiție. A doua seară am pornit-o spre Montmartre în ciuda ploii ce mă-ndemna să stau în casă. M-am încurcat rău pe străduțele întunecate și toate la fel de la picioarele dealului, iar când am ajuns în sfârșit la Sacre Coeur era noapte neagră. Pe străzi apăreau din când în când trecători grăbiți și zgribuliți. Cafenelele păreau triste, așa goale și abandonate cum erau. Surpriza serii ? Umbra cupolei bazilicii de pe cerul acoperit cu nori. În a treia seară am plecat să caut nițel aer curat pe cheiurile Senei. Am schimbat liniile de metrou până la stația Trocadero pentru a ajunge în preajma lui Tour Eiffel. Să ajung în Paris și să nu mă apropii de el, nu se putea. De-acolo am pornit la plimbare, de-a lungul râului, cât mai aproape de apă dacă se putea, pentru a evita gălăgia orașului și noxele.  Am ajuns așa până la podul Alexandru și Domul Invalizilor. Nici o surpriză de data asta. M-au distrat doar pescărușii aciuați pe un bateau-mouche aflat în hibernare. A patra seară a fost cea mai frumoasă. Am petrecut-o la 200 metri înălțime, pe terasa panoramică a lui Tour Montparnasse. Am privit de-aici cum întunericul se lăsa peste oraș și cum luminile Parisului se-ntindeau până hăt departe spre linia orizontului. Gălăgia, agitația orașului erau departe, doar un murmur ușor ajungea până acolo sus. Terasa e amenajată deasupra singurului zgârie-nori din centrul Parisului. Până la etajul 56 am fost duși cu o repeziciune uimitoare de un lift ultra rapid și silențios. De aici am mai urcat câteva trepte până pe terasa propriu zisă. Principala distracție a fost să mă orientez pe harta reală de sub ochii mei, să regăsesc clădirile pe care le cunoșteam. A fost foarte plăcut. Nu mă mai lăsam dusă de-acolo. Din păcate, serile mele în papuci de turist ajunseseră la sfârșit. Și mai erau atâtea de văzut ! Au rămas pentru data viitoare. Sper să fie în aprilie, așa cum e plănuit. Atunci ziua va fi mai lungă și mai călduroasă iar ploaia va pleca, sper, prin alte părți. Cheful de plimbare va fi sigur același. 00