1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="N7WQTRFSTg"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/o-scurta-istorie-canareasca/">O scurtă istorie cănărească</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/o-scurta-istorie-canareasca/embed/#?secret=N7WQTRFSTg" width="600" height="338" title="„O scurtă istorie cănărească” – Ulițarnica" data-secret="N7WQTRFSTg" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2020/02/2026-02-17-canari-0020.jpg600400Se pare că mai nou, Colocatarul, în loc să curețe nisipul la timp și să ne completeze bobițele cu regularitate, s-a apucat de citit. Ne-a anunțat solemn că e despre noi. Despre genele noastre, despre cum au călătorit strămoșii noștri prin Europa și despre cum Oamenii s-au străduit, timp de câteva sute de ani, să ne îmbunătățească, să ne antreneze, să ne coloreze și, în general, să ne complice existența. Interesant dar și neliniștitor. Iacătă și cartea, ne-a arătat-o Colocatarul. The Red Canary : The Story of the First Genetically Engineered Animal de Tim Birkhead Pe măsură ce o citea ne tot informa și pe noi, ba că nu suntem doar cântăreți de salon, ba că suntem un capitol important în istoria geneticii. Cică am fi primul animal „inginerit” prin selecție atentă și obsesivă. Auzind toate astea am decis, prin vot unanim, să consemnăm la Club această istorie. Pentru uz intern și pentru generațiile viitoare. Redăm mai jos faptele, așa cum le-am primit din sursă. Sfârșitul anilor 1300 – începutul anilor 1400: sunt aduși pentru prima oară canari în Spania și Portugalia. Erau crescuți în mănăstiri care dețineau și monopolul înmulțirii lor în captivitate. De vândut, vindeau doar bărbătuși, la prețuri extrem de pipărate. La acea dată doar capetele încoronate puteau să-și permită canari. În anii 1300 grădinile italiene erau împodobite cu colivii cu păsări cântătoare pentru a crea o iluzie auditivă a paradisului. 1478: regele Louis XI of France cumpără un număr mare de canari. 1534: Naturalistul elvețian Conrad Gessner povestește c-a văzut canari de vânzare pe la neguțători din Europa. Mai spune că erau foarte prețuiți pentru dulceața cântării lor și, pentru că erau aduși din locuri îndepărtate, erau foarte scumpi, doar nobilii și oamenii foarte bogați îi puteau cumpăra. Îi include în enciclopedia sa, Historia Animalium, publicată în anul 1550. 1544: William Turner povestește de primii canarii din Anglia. 1580: Se spune că la întoarcerea din călătoriile sale, Sir Walter Raleigh i-a adus în dar reginei Elisabeta I o colivie cu canari sălbatici. 1580: În Germania, pastorul protestant Marcus zum Lamm, angajat al casei regale din Heidelberg, include în cel de-al 33-lea volum al enciclopediei Thesaurus Picturarum un desen al unor canari cu penaj pătat cu galben, prinzând astfel începutul procesului de domesticire. Lamm spune că acești cănărași ciudați, pătați cu galben, provin din Tirol iar el nu e sigur cum să-i încadreze. 1600: Germanii se specializează în creșterea canarilor. Au reușit să-i înmulțească în captivitate oferind canarilor sălbatici mult spațiu, de obicei o încăpere mare în care aduceau ghivece cu copaci mici, recreând, pe cât posibil, un ambient apropiat cu mediul lor natural. Până la mijlocul anilor 1600 crescătorii germani exportau canari în toată Europa în număr de mare încât au fost botezați „păsări nemțești”. 1601: Italianul Valli da Todi publică într-o carte despre îngrijirea păsărilor povestea care spune că răspândirea canarilor în Europa  s-a datorat naufragiului unei corăbii care transporta păsările din Insulele Canare. 1622: Italianul Olina publică cea mai detaliată carte despre canari de până atunci. 1657: Johann Walter pictează primul canar complet galben. 1700: Crescătorii își dau seamă că pot învăța canarii să cânte anumite melodii. 1700: Un grup de entuziaști din orașul Malines (Mechelen) situat la sud de Anvers au reușit să creeze un soi de canari cu un cântec mai melodios, cunoscut sub numele de „waterslager” sau Malinois. Aceste păsări scoteau un sunet ce seamănă un un clipocit, ca o picătură de lichid ce cade într-un butoi de apă. 1705: Apare prima monografie despre canari a lui Hervieux de Chanteloup, superintendentul grădinilor cu păsări ale ducucesei de Berry. Manualul lui Hervieux oferea instrucțiuni clare pentru modul în care trebuie învățați și antrenați canarii să cânte. El și-a dat seama că păsările tinere au ceea ce biologii și psihologii numesc acum o „perioadă sensibilă” în care atenția păsărilor nu trebuie să fie distrasă de la învățătură. Doar așa au șansa de a ajunge cântăreți performanti. Hervieux recomanda ca, la câteva zile după ce era capabil să se hrănească singur, cănărașul să fie pus singur într-o colivie acoperită cu o lenjerie transparentă și dus într-o cameră din care să nu poată auzi ciripitul celorlalte păsări. Apoi antrenorul său, cu multă răbdare, trebuia să-i cânte dintr-un mic instrument numit Flageolet toate melodiile pe care trebuia să le învețe. 1800: Cei mai grozavi canari de cântec erau considerați cei proveniți din Tirol pentru că, așa se spunea, fuseseră antrenați de privighetori. 1820: Din Tirol mania creșterii canarilor s-a mutat în Nürnberg și Augsburg, iar aceste două orașe au dominat afacerea în anii ce au urmat. Apoi s-a mutat și mai la nord, în micul oraș minier St Andreasberg din Munții Harz, la jumătatea distanței dintre Berlin și Frankfurt. Orașele miniere din această regiune aveau o lungă tradiție în creșterea păsărilor cântătoare, de cele mai multe ori conteze, pe care le antrenau pentru concursuri de cântat. St Andreasberg a devenit rapid centrul reproducerii canarilor în Germania 1870: Englezii încep să-și coloreze canarii hrănindu-i cu ardei roșu. 1880: În regiunea Hartz a Germaniei familii creșteau și vindea canari în număr impresionant, 150.000 bărbătuși pe an, din rasa de cântec numită Roller 1902: În acest an s-au importat pentru prima oară scatii roșii în Europa. 1914: Prusacul Bruno Matern dorește să obțină un canar roșu. 1920:St Andreasberg era sursa canarilor de cântec Roller. De aici s-au răspândit în întreaga lume. Aproape toată lumea din sat, bărbați, femei și copii, erau implicați într-un fel în acestă afacere – în special în timpul liber, căci principala ocupație aici era mineritul. 1925: Prusacul Bruno Matern crează un soi de canar roșu pe care îl numește Rastenburg. 1926: Hans Duncker și Karl Reich realizează primele încrucișări între scatiul roșu și canar. 1940: C. Bennett în SUA și A. K. Gill în Marea Britanie recunosc faptul că carotenoizii din alimentație sunt esențiali pentru ca să fie roșii canarii roșii. 1947: Este publicată cartea lui C. B. Bennett „A Study on the Nature of the Orange Canary”. 1955: Este publicată cartea lui A. K. Gill „New-coloured Canaries”. 1964: Prima utilizare a Carophyll pentru intensificarea culorii roșii la canari. Ședința se reia. După lectura atentă a documentului istoric, Clubul are următoarele observații. În primul rând, confirmăm ceea ce știam deja. Am început cariera europeană în mănăstiri și la curți regale. Se vindeau doar bărbătuși, la prețuri de îți tremura sceptrul în mână. Nu oricine putea avea un canar. Așadar, atitudinea noastră actuală are fundament istoric. În al doilea rând, apreciem profesionalismul german. Camere mari, ghivece, copăcei. În sfârșit cineva a înțeles că nu suntem simple decorațiuni sonore. În al treilea rând, partea cu antrenamentele muzicale ne ridică unele suspiciuni. Izolare, flageolet, perioade sensibile. Noi îi spunem copilărie. Oamenii îi spun metodologie. Iar apoi începe obsesia cromatică. De ce or fi vrut să ne coloreze în roșu? Să ne încrucișeze cu scatii. Să facă studii despre carotenoizi, monografii, experimente, substanțe pentru intensificarea culorii. Altceva mai bun nu aveau de făcut sau galbenul nostru li se părea prea simplu pentru ambițiile lor? Recunoaștem, cu onestitate istorică, că strămoșii noștri erau verzi. Discreți, bine camuflați, adaptați la stâncile și tufărișurile din Insule. Galbenul a venit mai târziu, prin selecție atentă, și s-a așezat pe noi cu o anumită eleganță solară. Roșul însă pare deja o ambiție. Cartea domnului Birkhead ne face un serviciu. Arată că istoria noastră nu este doar o poveste drăguță de colivie. Este o poveste despre dorința omului de a modela natura după gust. Concluzia Clubului este următoarea. Am fost rari. Am fost scumpi. Am fost antrenați. Am fost colorați. Am fost exportați în sute de mii de exemplare. Și totuși, în fiecare dimineață, când cântăm, nu o facem pentru monografii, nici pentru manuale de genetică. Cântăm pentru că așa suntem noi. Restul e istorie. 00