1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="nOwsBIdx87"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/manastirea-haghpat/">Mănăstirea Haghpat</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/manastirea-haghpat/embed/#?secret=nOwsBIdx87" width="600" height="338" title="„Mănăstirea Haghpat” – Ulițarnica" data-secret="nOwsBIdx87" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2019/05/2019-04-24-0068-Mănăstirea-Haghpat.jpg100066224 aprilie. Am plecat dimineața din Tbilisi și, dacă îmi aduc bine aminte, după un ceas și jumătate am ajuns la granița cu Armenia. Trecerea frontierei am făcut-o foarte ușor. De data aceasta Florin, ghidul român care ne-a însoțit de-a lungul întregii excursii caucaziene, s-a șmecherit și a negociat ca autocarul nostru, cu tot cu bagaje, să ajungă până la intrarea în cealaltă țară. Am scăpat așadar de târârea valizelor după noi dintr-o vamă în alta, le-am manevrat doar cât am stat la coadă la ghișeul de control pașapoarte pe partea armenească. Până să ne pescuiască noul autocar și noul ghid, până să ne regrupăm cu toții, am intrat în vorbă cu un alt ghid armean ce-și aștepta mușterii la graniță. Era curios să știe de unde venim, dacă eram prieteni sau dușmani, care erau planurile noastre de bătaie. De la el am aflat că intram în țară tocmai în ziua în care armenii comemorează genocidul îndurat în 1915. Aveți ghinion, zicea noul nostru prieten, în Yerevan va fi o mare înghesuială. Astăzi toată lumea urcă cu flori și torțe sus pe muntele Tsitsernakaberd pentru a onora morții. Dar noi mai aveam cale lungă până în Yerevan și, fără s-o știm încă, aveam de înfruntat cea mai grea zi pe care am petrecut-o în Caucaz. La începutul secolului al XX-lea, Imperiul Otoman nu era doar un stat în declin, ci unul traumatizat de pierderea provinciilor balcanice și preocupat tot mai mult de omogenitatea sa politică și religioasă. Armenii, creștini răspândiți mai ales în Anatolia orientală, trăiau de secole între Imperiul Otoman și cel Rus. Cererile lor de reformă și apariția unor organizații naționale alimentaseră suspiciunea autorităților, iar masacrele din anii 1890 și de la Adana în 1909, arătaseră cât de fragilă devenise conviețuirea. Intrarea otomanilor în Primul Război Mondial a schimbat însă scara violenței. După înfrângerea de la Sarıkamış, din ianuarie 1915, conducerea statului otoman a atribuit dezastrul unei presupuse trădări armene, deși majoritatea soldaților armeni serviseră loial în armata otomană. Războiul a oferit regimului și pretextul și mijloacele pentru a transforma suspiciunea într-o politică de stat. În 24 aprilie 1915 au fost arestați la Constantinopol circa 240 de intelectuali și lideri armeni. Au urmat dezarmarea soldaților armeni, deportarea populației civile către Siria și Mesopotamia și distrugerea comunităților prin execuții, foamete, boli și marșuri forțate. Nu a fost o izbucnire spontană de violență, ci o acțiune organizată de autoritățile otomane. Ziua de 24 aprilie marchează începutul acestei operațiuni sistematice și, mai apoi, a devenit data comemorării genocidului. Pe hârtie lucrurile stăteau bine. Trebuia să vizităm un singur obiectiv, mănăstirea Haghpat, aflată foarte aproape de granița cu Georgia iar apoi aveam de mers vreo 200 km până în capitală, pe drumuri de munte e drept, dar care, în mintea noastră, n-aveau cum să ne coste mai mult de 4 ceasuri. Ghinion ! A durat dublu, cel puțin. Șoselele din Armenia mi-au redeșteptat triste amintiri. Așa arătau și șoselele românești prin 1990, ciuruite toate, pline de gropi și cu asfaltul lipsă în locurile în care a fost luat de ape. Țin minte și-acum cu amărăciune expediția mea de-atunci de la Arad la Deva, interminabilă, aveam impresia că n-aveam să mai ajung vreodată la destinație. Așa a fost și prima zi petrecută în Armenia. Eroul zilei a fost fără doar și poate șoferul nostru. În prima parte a zilei și-a condus ditamai autocarul cu delicatețe pe drumurile acelea imposibil de înguste (M6), prin noroaie, printre mormane de bolovani căzuți în mijlocul drumului. Nici după ce-am ieșit din munți și-am trecut de Vanadzor (M8) n-a fost ușor, drumurile erau stricate rău, abia apuca săracul să prindă nițică viteză și trebuia să pună frână. Abia după ce-am trecut de Dilijan și-am intrat pe M4 situația s-a îmbunătățit considerabil. Din fericire, la întoarcerea în Georgia am mers doar pe acest simpatic M4 care, deși un pic mai lung, era mult-mult mai bun. Făcând abstracție de drum, efortul a meritat cu prisosință. În sfârșit vedeam și eu Munții Caucaz – în cazul de față Caucazul Mic. Pădurile erau mai sfrijite decât la noi, copacii mai mititei, probabil solul e mult mai subțire decât în Carpați și copacii nu pot crește prea înalți. Vremea începea să țină cu noi, soarele strălucea sus pe cer, peisajele ce ni se derulau prin fața ochilor de la fereastra autocarului erau spectaculoase iar Tigran, ghidul nostru armean, ne spunea povești despre țărișoara lui și-și cerea mereu scuze pentru starea drumurilor. În momentul în care am ajuns la mănăstirea Haghpat mi-au trecut toate supărările. Loc mai frumos ca acela de mult timp nu mi-a fost dat să văd. Mănăstirea Haghpat Mănăstirea Haghpat mi s-a părut că stă așezată pe scena unui amfiteatru. De jur împrejurul ei se deschideau spații largi, pășuni de-un verde crud presărate cu tufe încă înflorite, mărginite de prăpăstii adânci. În depărtare zarea era închisă de crestele înzăpezite ale munților. În secolul al X-lea, după aproape două sute de ani în care Armenia s-a aflat sub dominația Califatului Arab, dinastia Bagratidă a reușit să refacă un regat independent. În această perioadă de stabilitate și prosperitate au fost ridicate unele dintre cele mai importante mănăstiri armene, printre care și Haghpat. Regina Khosrovanush, soția lui Ashot al III-lea cel Milostiv, a întemeiat mănăstirea în jurul anului 976, iar biserica principală, Surb Nshan, a fost terminată în 991, după planurile arhitectului Trdat. Așezarea ei pe coasta înaltă deasupra defileului Debed nu era întâmplătoare. Locul oferea protecție, fără ca mănăstirea să fie ruptă de satele și drumurile regiunii. Haghpat nu a fost doar un loc de rugăciune. Între secolele al XI-lea și al XIII-lea a devenit un important centru de învățătură și de păstrare a manuscriselor. În jurul primei biserici s-au adăugat treptat pridvoare funerare, un scriptorium, trapeza, capele, khachkaruri și clopotnița ridicată în 1245, una dintre cele mai timpurii construcții armene independente de acest fel. Complexul nu urmează un plan perfect simetric. Fiecare clădire a fost adaptată la cele deja existente, iar rezultatul este un ansamblu compact și surprinzător de armonios. UNESCO a înscris Haghpat în patrimoniul mondial în 1996, alături de Sanahin, considerând cele două mănăstiri expresia matură a arhitecturii religioase armene medievale: o tradiție proprie, formată la întâlnirea influenței bizantine cu tehnicile și formele locale ale Caucazului. Adevărul e că mănăstirea asta m-a impresionat cel mai tare. Chiar și-acum după ce m-am întoars acasă, după ce-am mai văzut și alte biserici armenești și georgiene, tot ea a rămas pe locul întâi în preferințele mele, îmi revine mereu și mereu în minte. Am să dau vina pe șocul pe care l-am avut după ce-am intrat în Surb Nshan, cea mai mare dintre bisericile complexului și prima mănăstire armeană în care am pus piciorul. Nu mă așteptam deloc la așa ceva. Intrasem parcă într-o peșteră îngropată în burta Mamei Pământ. Era mare, rotundă, tenebroasă și rece, fără nici o fereastră. În cupola sprijinită de patru stâlpi zdraveni se deschidea spre cer un oculus. Un firișor plăpând de lumină se strecura prin acea deschizătură, cât să ne ajute să bâjbâim prin întuneric. Stând eu acolo buimăcită, mi-a trecut prin cap ideea trăznită că de fapt n-aș fi într-o biserică creștină ci într-o peșteră a lui Mithra. Un loc al misterelor, unde sufletul e nevoit să coboare în adâncuri ca într-o moarte simbolică doar pentru a renaște și a se întoarce fără de pată în lumea noastră. Biserica aceasta are hramul Surb Nshan – Sfântul Semn – o denumire care în tradiția armeană desemnează Sfânta Cruce. Haghpat păstra una dintre cele mai prețuite relicve ale Bisericii Armene, un fragment din Lemnul Sfintei Cruci, iar în vremuri de război acesta era ascuns în cetatea Kayanberd de pe versantul opus. Fortăreața fusese ridicată în secolul al XIII-lea tocmai pentru a supraveghea și proteja mănăstirile Haghpat și Sanahin, considerate printre cele mai importante centre religioase și culturale ale Armeniei medievale. Mai târziu aveam să observ că multe biserici armenești îmi dădeau aceeași senzație. Creștinismul lor părea ieșit direct din munți și din piatră, nu coborât din marile orașe mediteraneene ale Imperiului Roman. Nu avea nimic triumfal sau luminos. Era un creștinism sever, retras în sine, aproape subpământean. Și tot acolo m-am gândit, poate greșit, că răzvrătirile miafizite ale bisericii armenești se trag tocmai din obișnuința de-a privi lumea prin ochelarii vechilor credințe religioase. Ce și-or fi zis preoții veniți la adunare, în vremurile acelea de demult ale Conciliului de la Calcedon, ia să-i lăsăm pe grecii și romanii ăștia să-și bată capul cu multiplele naturi și persona ale lui Hristos. Dumnezeul nostru e unul și indivizibil, pa și la revedere. Spațiul aflat înaintea naosului este gavitul, o construcție caracteristică mănăstirilor armenești medievale. La Haghpat, acesta a fost adăugat în secolul al XIII-lea în fața bisericii Surb Nshan, ridicată cu aproape două secole mai devreme. Gavitul putea servi drept pridvor, sală de adunare, loc pentru slujbe și necropolă a ctitorilor sau a unor familii nobiliare. Structura lui explică aspectul neobișnuit. Acoperișul greu de piatră era susținut de arce masive, iar lumina și aerul pătrundeau mai ales prin deschiderea centrală a bolții. Pereții aveau puține ferestre, astfel încât interiorul rămânea în penumbră. După ce-am pășit în naos mi-a mai venit inima la loc. Aici era lumină suficientă. Altarul nu era ascuns ca la noi, exista o perdea agățată de-o sfoară dar era trasă de-o parte. Pe el stătea o frumoasă cruce armeană cioplită în piatră iar de pe perete ne privea binevoitor un Christ Pantocrator. Așa parcă mai veneam de-acasă. Surb Nshan nu este singura biserică din complexul mănăstiresc din Haghpat. Lângă ea am găsit o alta, închinată lui Sourb Grigor, Sfântul Grigorie Luminătorul primul catolicos al bisericii armene, cel care l-a convertit pe regele Trdat ( Tiridates ) cel Mare la creştinism. Armenia a fost primul stat care a adoptat religia creștină, în anul 301. Și această biserică e construită după același tipic, o sală mare întunecoasă acoperită de-o boltă în care se deschide un oculus. Am intrat apoi într-o capelă mai mititică și în Scriptorium. În podelele acestuia din urmă erau niște găuri în care, se spune, călugării își ascundeau prețioasele manuscrise anluminate în vremuri de răstriște. Cel puțin așa ne-a povestit Tigran. La Haghpat, copierea manuscriselor făcea parte din activitatea unei școli care depășea cu mult pregătirea religioasă. Sub conducerea cărturarului Hovhannes Imastaser, în secolul al XI-lea, aici se studiau filosofia, gramatica, muzica, matematica și calculul calendarului. Textele erau copiate, corectate și păstrate în matenadaranul mănăstirii, o bibliotecă special construită încă din secolul al XI-lea și refăcută între 1258 și 1262. Nișele pentru cărți, săpate în pereții clădirii, se văd și astăzi. Biblioteca a funcționat aproximativ cinci secole. În timpul invaziilor din secolele al XIV-lea și al XV-lea, manuscrisele cele mai prețioase au fost mutate în peșterile greu accesibile din împrejurimi. Mai târziu, încăperea și-a pierdut funcția, iar vasele mari îngropate în podea au fost folosite pentru păstrarea vinului, nu pentru ascunderea cărților. Importanța Haghpatului stă tocmai în această îmbinare dintre mănăstire, școală și bibliotecă. Într-o Armenie traversată de războaie și schimbări de stăpânire, aici au fost păstrate și transmise limba scrisă, cunoașterea și memoria istorică a armenilor. Tot la această mănăstire m-am îndrăgostit pe loc și iremediabil de crucile armenești sculptate în piatră, pe nume hacikar. Sunt atât de specifice Armeniei încât au devenit aproape un simbol național. Nu sunt simple cruci funerare ci adevărate monumente de piatră ridicate pentru pomenirea morților, pentru ocrotire sau pentru a marca un eveniment important. Sunt adevărate dantelării în piatră. Crucea pare mai degrabă un pom al vieții ce se înalță spre ceruri dintr-un disc solar. Brațele ei se desfac în lujeri, frunze și împletituri fără sfârșit, de parcă piatra însăși ar fi prins rădăcini și-ar fi început să crească. Aproape niciodată nu inspiră suferință sau moarte. Chiar și atunci când sunt așezate pe morminte, aceste cruci par a-i promite celui aflat sub pământ nu Judecata de Apoi ci verdele și răcoarea unor grădini paradisiace. Mă întreb dacă nu cumva și aici supraviețuiește ceva din vechile credințe ale locului. Armenia a fost creștinată foarte devreme, dar privind aceste hacikaruri ai impresia...