1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="IejVzwT00L"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/malbork/">Malbork</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/malbork/embed/#?secret=IejVzwT00L" width="600" height="338" title="„Malbork” – Ulițarnica" data-secret="IejVzwT00L" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2000/09/2026-09-04-Coperta-Malbork-0001.jpg15361024Partea întâi – Pregătirea Ordinul Teutonic a apărut în timpul cruciadelor, la sfârșitul secolului al XII-lea, în Țara Sfântă. La început a fost o fraternitate spitalicească germană care îngrijea pelerinii și cruciații bolnavi, apoi a devenit ordin militar-religios, asemenea templierilor și ospitalierilor. Membrii săi erau călugări și cavaleri în același timp. Depuneau voturi religioase, trăiau după o regulă monastică și purtau mantia albă cu cruce neagră. În frunte se afla Marele Maestru. După ce cruciații au pierdut treptat posesiunile din Orient, Ordinul și-a mutat centrul de interes spre Europa. Momentul decisiv pentru istoria noastră apare în 1226, când ducele Conrad de Mazovia le cere ajutorul împotriva prusacilor păgâni care trăiau la nord de teritoriile sale. Atenție la nume însă, acești prusaci nu sunt încă „prusacii” germani ai lui Frederic cel Mare. Vechii prusaci erau un popor baltic, înrudit cu lituanienii și letonii. Teutonii vin, îi cuceresc și îi creștinează cu forța, dar nu pleacă după ce își termină treaba. Își construiesc propriul stat pe teritoriile cucerite. În secolele XIII–XIV, Statul Ordinului Teutonic ajunge una dintre marile puteri ale Balticii. Și pentru administrarea acestui stat au construit o adevărată rețea de castele din cărămidă. Malbork a fost apogeul sistemului. Nordul Poloniei nu dispunea de piatră de construcție din abundență. În schimb exista argilă, iar cărămida arsă a devenit materialul caracteristic al arhitecturii gotice din regiunea baltică. De aceea Malbork este atât de diferit vizual de castelele de piatră din Franța, Germania de sud sau Anglia. Construcția lui a început în jurul anului 1280. Castelul a fost dedicat Fecioarei Maria și a primit numele german Marienburg – „Cetatea Mariei”. Numele polonez Malbork derivă din acesta. În 1309, Marele Maestru Siegfried von Feuchtwangen a mutat aici sediul central al Ordinului, care era la Veneția. Malbork s-a transformat atunci dintr-o mănăstire fortificată în capitala Statului Teutonic și reședința Marilor Maeștri. Castelul existent era prea mic pentru noua funcție așa că a început o extindere enormă, care a continuat timp de decenii. Castelul Înalt este partea cea mai veche, mănăstirea propriu-zisă, unde locuiau cavalerii-călugări. Castelul Mijlociu este centrul administrativ și reprezentativ, cu Palatul Marilor Maeștri, Marele Refectoriu și spațiile pentru oaspeți. Castelul de Jos / incinta exterioară este partea economică și militară, cu arsenal, grajduri, depozite, hambare, ateliere și chiar berărie. Nu era, deci, doar „un castel”. Era simultan mănăstire, fortăreață, palat, sediu de guvern, cazarmă și centru economic al unui stat. UNESCO consideră această structură tripartită una dintre caracteristicile esențiale ale Malborkului. Cavalerii teutoni nu trăiau fiecare în câte o cameră confortabilă. Erau membri ai unui ordin religios. Viața comunității era organizată după reguli monastice: rugăciune, mese comune, dormitoare comune și disciplină strictă. Castelul Înalt păstrează tocmai această structură de mănăstire fortificată. Dar Malbork era și capitala unui stat bogat. Aici veneau diplomați, demnitari și cavaleri din Europa occidentală, iar Marele Maestru trebuia să se comporte și ca un suveran. De aceea, alături de austeritatea mănăstirii apar săli de recepție spectaculoase, apartamente și spații pentru banchete. Puterea teutonilor îi aduce inevitabil în conflict cu Polonia și Lituania. În 1410 are loc una dintre cele mai mari bătălii ale Evului Mediu european, bătălia de la Grunwald, numită de germani Tannenberg. De o parte se află Ordinul Teutonic, condus de Marele Maestru Ulrich von Jungingen. De cealaltă, armata polono-lituaniană condusă de regele Poloniei Władysław II Jagiełło și marele duce lituanian Vytautas. Teutonii au suferit o înfrângere catastrofală, iar Marele Maestru a cazut în bătălie. La bătălia de la Grunwald au participat, de partea polono-lituaniană, și trupe moldovenești trimise de Alexandru cel Bun. Prezența unui contingent moldovenesc este atestată în sursele despre campania din 1410. Armata învingătoare a înaintat apoi spre Malbork dar castelul a rezistat. Malbork a demonstrat astfel exact lucrul pentru care fusese construit, putea rezista chiar și după distrugerea principalelor forțe ale Ordinului. Bătălia de la Grunwald nu a distrus imediat statul teutonic, dar i-a slăbit serios puterea financiară și politică. Câteva decenii mai târziu, în timpul Războiului de Treisprezece Ani dintre Ordin și Regatul Poloniei, teutonii nu mai aveau bani suficienți pentru a-și plăti mercenarii. Drept urmare mercenarii au ținut castelul drept garanție pentru salariile restante și în cele din urmă l-au vândut. În 1457, regele polonez Cazimir IV Jagiellon a cumpărat castelul Malbork de la mercenari și l-a transformat în reședință regală poloneză. A rămas sub Coroana Poloniei până la prima împărțire a Poloniei, în 1772, când ajunge în Regatul Prusiei. După 1772, prusacii folosesc o parte din complex în scop militar și administrativ, iar unele spații sunt modificate sau degradate. În secolul al XIX-lea a început însă o restaurare sistematică de o amploare neobișnuită pentru epocă. Malbork a devenit chiar unul dintre locurile importante pentru dezvoltarea tehnicilor moderne de conservare a monumentelor. Acesta este unul dintre motivele pentru care UNESCO îl consideră atât de valoros. În luptele dintre armata germană și Armata Roșie din 1945, castelul a fost grav avariat. Restaurarea a început din nou după război și a continat timp de decenii. Așadar, ceea ce vedem astăzi este un amestec de structură medievală autentică, restaurări din secolele XIX–XX și reconstrucție postbelică realizată pe baza documentației foarte amănunțite existente înainte de distrugere. În 1997, Castelul Ordinului Teutonic din Malbork a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO. Partea a doua – La ce ar trebui să casc gura Partea a treia – Ce a ieșit Ploaia care doar ne gâdilase puțin la Sopot ne-a lovit din plin la Malbork. Autocarul ne-a lăsat chiar lângă casa de bilete, dar până la intrarea propriu-zisă mai aveam de mers prin zona ocupată odinioară de Castelul de Jos. Regruparea trupelor noastre trebuia să aibă loc la ora două, așa că am considerat că am suficient timp să traversez podul pietonal peste Nogat și să fac fotografia regulamentară a castelului. Când să mă întorc, am dat piept chiar cu trupele noastre, care porniseră deja la atac fără mine. M-am grăbit spre casa de bilete ca să recuperez audioghidul care urma să mă plimbe prin castel. Din fericire, l-am primit și cu o copie a biletului, nu era nevoie de originalul aflat deja cine știe pe unde, în fruntea oștirii. În Castelul de Mijloc am intrat printr-un pod acoperit din lemn, ridicat peste fostul șanț de apărare. Odinioară, podul mobil și porțile separau această parte reprezentativă a complexului atât de lumea din afara zidurilor, cât și de nucleul monastic al fortăreței. Dincolo de poartă se deschidea o curte surprinzător de mare, înconjurată de aripi masive din cărămidă. Aici începea traseul propriu-zis al audioghidului. Aveam la dispoziție trei ore pentru a străbate ditamai castelul și nu îmi era deloc limpede dacă timpul avea să-mi ajungă. Drept urmare, am hotărât încă de la început că nu voi asculta chiar fiecare explicație până la ultima silabă. Audioghidul avea multe de povestit, dar și eu aveam un autocar de prins. Am început cu aripa din stânga a Castelului de Mijloc. În vremea cavalerilor teutoni, aici erau găzduiți oaspeții de rang înalt ai Ordinului și ai Marelui Maestru. Astăzi, încăperile adăpostesc arsenalul muzeului, o expoziție care urmărește evoluția armelor europene din secolul al IX-lea până în secolul al XIX-lea. Am trecut printre săbii, lănci, coifuri, armuri, arme de foc și tot felul de instrumente cu care europenii s-au străduit vreme de o mie de ani să se găurească unii pe alții. Nu toate aveau legătură directă cu teutonii și nici nu fuseseră găsite în castel. Era o colecție muzeală amplă, organizată cronologic, care arăta cum cămașa de zale a lăsat treptat locul armurii din plăci, iar aceasta a fost în cele din urmă învinsă de armele de foc. Fără să știu, prinsesem expoziția imediat după o modernizare încheiată în mai 2026. Printre noutăți se aflau patru armuri complete și autentice din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, cumpărate recent de muzeu. Până atunci, singura armură „completă” expusă la Malbork se dovedise a fi o reconstituire destul de nereușită și fusese retrasă. Se pare că nici muzeele nu sunt scutite de surprizele propriilor colecții. Aripa din dreapta a Castelului de Mijloc era centrul politic și administrativ al statului teutonic. Aici se aflau Marele Refectoriu și Palatul Marilor Maeștri. Marele Maestru era călugăr și cavaler, dar conducea un stat care se întindea pe o bună parte a țărmului sudic al Balticii, primea soli, negocia tratate și găzduia principi și cavaleri veniți din întreaga Europă. Avea, prin urmare, nevoie de ceva mai mult decât de o chilie. Marele Refectoriu se învecina cu palatul, fără să facă parte propriu-zis din apartamentele Marelui Maestru. Era cea mai mare sală laică a castelului, destinată ospețelor la care participau cavalerii Ordinului și numeroșii lor musafiri. Putea găzdui în jur de patru sute de persoane. Cele paisprezece ferestre ogivale luminau o încăpere lungă de aproximativ treizeci de metri, iar bolta uriașă se sprijinea pe numai trei coloane subțiri de granit. Nervurile se desfăceau deasupra lor asemenea coroanelor unor copaci, făcând construcția să pară mult mai ușoară decât era în realitate. Probabil că aceasta era și intenția: oaspeții trebuiau să fie impresionați nu numai de forța militară a Ordinului, ci și de bogăția și priceperea lui. Palatul Marilor Maeștri a fost construit în mai multe etape și a căpătat forma spectaculoasă de astăzi spre sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui următor, atunci când Ordinul se afla la apogeul puterii sale. Clădirea depășea spre vest linia zidurilor Castelului de Mijloc și domina râul Nogat. În interior, oaspetele important nu ajungea direct în fața Marelui Maestru, ci parcurgea un întreg traseu ceremonial. Vestibulurile și sălile de trecere lăsau treptat în urmă curtea agitată a castelului și îl conduceau spre încăperile de reprezentare. În Sala Înaltă, ferestrele mari lăsau să pătrundă multă lumină. Aici se găseau o fântână care străbătea mai multe niveluri ale clădirii și un mic bazin de piatră pentru spălat. Deasupra portalului care ducea spre sălile de recepție fusese amenajată chiar și o tribună pentru muzicanți sau heralzi. Prima dintre aceste săli era Refectoriul de Iarnă. Numele poate crea impresia unei simple sufragerii, dar încăperea era folosită mai ales pentru audiențe, consfătuiri și primirea oaspeților în anotimpurile reci. Era mai mică și mai scundă decât sala de vară, deci mai ușor de încălzit. Sub pardoseală exista un sistem care aducea aerul cald de la cuptoarele aflate la nivelul inferior, prin mici deschideri practicate în podea. Bucatele și băuturile erau introduse printr-o tejghea de servire, fără ca slugile să tulbure prea mult adunarea. Bolta se sprijinea pe o singură coloană de granit, iar pereții erau cândva acoperiți cu picturi. În partea de jos erau imitate draperii atârnate, iar deasupra apăreau ornamente vegetale și portretele Marilor Maeștri. Din toată această bogăție au supraviețuit numai fragmente. Pe unul dintre pereți se vede și astăzi blazonul dinastiei Vasa, amintire a perioadei în care castelul aparținea Poloniei, iar fostul palat teutonic devenise reședință temporară a regilor polonezi. Refectoriul de Vară era încăperea cea mai spectaculoasă a palatului. Aproape pătrată, luminoasă și deschisă spre Nogat prin ferestre mari, avea o boltă radială susținută de o singură coloană subțire aflată în mijloc. Din capătul ei porneau nervurile asemenea frunzelor unui palmier. Aici Marele Maestru primea soli, purta negocieri și organiza ceremonii și ospețe pentru oaspeții cei mai importanți. Imaginea austeră de astăzi nu seamănă prea mult cu sala medievală. Pereții fuseseră vopsiți în roșu, bolta era acoperită cu vrejuri verzi și roșii, iar ferestrele aveau vitralii colorate. Pe lângă șemineu exista și aici o deschidere prin care erau aduse mâncarea și băuturile. Deasupra șemineului este încastrată o ghiulea de piatră. Potrivit legendei, în timpul asediului din 1410, armata lui Władysław Jagiełło ar fi încercat să lovească tocmai coloana centrală. Dacă aceasta s-ar fi prăbușit, întreaga boltă ar fi căzut peste conducătorii Ordinului adunați în sală. Ghiuleaua și-ar fi ratat însă ținta și s-ar fi înfipt în perete. Povestea este prea frumoasă pentru a nu fi spusă, deși nu trebuie luată neapărat drept adevăr istoric. Din sălile oficiale se trecea spre camerele personale ale Marelui Maestru. Dormitorul lui era surprinzător de mic. Avea însă încălzire cu aer cald și pereți pictați cu draperii și cu figurile sfintelor Doroteea, Barbara, Ecaterina...