1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="5dfRMhKYsn"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/kanazawa-acasa-la-samurai/">Kanazawa – acasă la samurai</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/kanazawa-acasa-la-samurai/embed/#?secret=5dfRMhKYsn" width="600" height="338" title="„Kanazawa – acasă la samurai” – Ulițarnica" data-secret="5dfRMhKYsn" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2018/05/2018-04-25-0211-coperta.jpg1000662Osaka, 25 aprilie dimineața dar nu foarte devreme. Sosise vremea ( în sfârșit ?!? ) să intrăm în clasicii papuci de excursioniști ce-și cumpăraseră un circuit de la o agenție de turism. Adio trenuri, feriboturi, shinkansenuri, metrouri, autobuze, tramvaie și funiculare. Bun venit autocarului, prietenul nedespărțit al călătorului organizat. În următoarele zile, până să ajungem la Tokyo – destinația finală a excursiei noastre – doar de el am avut parte. Și pentru că fiecare dintre noi a fost stăpân pe propriul geam și pe două scaune ( n-am fost un grup mare ) am putut purcede, în răsfăț deplin, la cucerirea celeilalte jumătăți a Japoniei promise. Destinația zilei de 25 aprilie a fost orașul Kanazawa. Dacă m-ar fi întrebat careva înainte de plecarea de-acasă ce caut eu la Kanazawa ( și în multe alte locuri ce-au urmat ) n-aș fi știut să răspund. Era o destinație de care nu auzisem niciodată, o altă pată albă de pe harta lumii cunoscute de mine ce urma să capete contururi, consistență și culoare. Ce bucurie ! Am pornit-o la drum spre nord. Încetul cu încetul am lăsat în urmă zona supra-aglomerată din jurul Osakăi și am pătruns într-o Japonie nițel mai rurală. Zgârie-norii au fost înlocuiți de căsuțe mititele, bulevardele de orezării. Cele aproximativ patru ceasuri cât s-au scurs până s-ajundem la destinație au trecut pe nesimțite – pesemne oi fi adormit în fund cu ochii pe geam, numărând satele. Până să mă dezmeticesc am și fost debarcați în piața Omicho, pentru prânz. După care, cu forțe proaspete, am îndrăznit să batem la porți de samurai. Kanazawa se laudă c-ar fi unul din puținele locuri din Japonia unde călătorul poate vedea pe viu cum trăiau samuraii odinioară. Orașul a fost vreme de câteva sute de ani, fieful uneia dintre cele mai puternice și bogate familii din Japonia, clanul Maeda. În perioada războaielor de unificare a țării, Maeda Toshiie s-a aflat mereu în tabăra învingătorilor. A fost un vasal credincios a lui Oda Nobunaga și un prieten bun a lui Toyotomi Hideyoshi. Pentru serviciile aduse acestor doi mari generali a primit în anul 1583 domeniul Kaga, a cărui capitală era Kanazawa. Moștenitorul său, Maeda Toshinaga, a stat alături de Tokugawa Ieyasu la Sekigahara, bătălia ce-a încheiat războiul civil și a instaurat o lungă perioadă de pace în istoria Japoniei. Clanul Maeda s-a bucurat de prosperitate în sutele de ani cât a ținut shogunatul, stăpâni de necontestat, conducându-și domeniile din castelul construit în mijloc de oraș. Samuraii aflați în slujba clanului Maeda au locuit în schimb în districtul Nagamachi construit la poalele castelului, armată de case ce formau parcă un zid de apărare în jurul lui. Cartierul de astăzi mai păstrează puțin din atmosfera aceea de demult datorită: aleilor pietruite, înguste și șerpuitoare, făcute astfel dinadins pentru a zăpăci un eventual atacator; gardurilor înalte făcute din pământ pentru a împiedica răspândirea focului în cazul unui incendiu; în spatele cărora se ascund frumoasele reședințe ale samurailor – case tradiționale din lemn înconjurate cu grădini. Din păcate nu au supraviețuit multe dintre ele. După Restaurația Meiji, casta samurailor a fost desființată, iar puterea și bogăția lor au dispărut încetul cu încetul. Multe reședințe, înfloritoare altădată, au fost dărâmate sau mutilate de noua aristocrație a epocii, negustorimea. Altele însă au supraviețuit aproape intacte sau au fost refăcute după modelul inițial și sunt deschise astăzi publicului. Reședința familiei Nomura, prima pe care am vizitat-o noi, a fost printre norocoasele ce au supraviețuit. Pe la sfârșitul secolului al 16-lea casa a aparținut lui Nomura Denbei Nobusada – un vasal de rang înalt al clanului Maeda – și a rămas în aceeași familie timp de 12 generații. Pe timpul Restaurației averea familiei s-a spulberat și casa a ajuns în stăpânirea negustorului Kubo Hikobei ce a avut grijă de ea, din fericire. În zilele noastre aparține municipalității ce a restaurat-o și a deschis un mic muzeu prin care ridică un colț de cortină spre viața samurailor din epoca Edo. De-ar fi fost doar încăperile casei nu rămâneam cu o amintire atât de puternică după vizita la familia Nomura. Grădina însă … m-a lăsat fără cuvinte. Nu e mare deloc, dar e fermecătoare. Are de toate: o mică cascadă, un mic pârâiaș ce susură povești pentru crapii koi cei grași și colorați ce se răsfață în micul lac. Prin grădină sunt presărate, cum altfel, câteva pietroaie cât se poate de potrivite, parcă acolo le-a lăsat Dumnezeu. Nu lipsește nici podețul de granit, nici nelipsitele felinare ce trebuie să lumineze foarte plăcut pe timpul nopții puzderia de plante și flori ce bătucesc grădina. Aș fi stat pe prispa camerei de zi la nesfârșit, sau mai bine la etaj în mica cămăruță de ceai, s-ascult cum se rostogolesc în iaz picăturile de ploaie (mda, ploaia nu ne-a iertat nici în acea zi) de-a lungul șirului de lalele de metal ce, în Japonia, sunt folosite pe post de burlan. Ce să mai spun, a fost dragoste la prima vedere. Acum nu pot decât să tânjesc de dorul grădinii, visând cu ochii deschiși, sperând ca măcar într-o viață viitoare să putem trăi împreună până la adânci bătrânețe. Dar lucrurile frumoase se sfârșesc mult prea repede. De voie de nevoie am părăsit fosta locuință a familiei Nomura și am mai colindat nițel prin cartierul samurailor. Ghid ne-a fost de data aceasta un domn pensionar ce se plictisea nevoie mare acasă și-și umplea timpul acordând asistență turiștilor. A fost prima oară când am avut de-a face cu acest obicei japonez. Am aflat astfel că în Japonia lumea se rușinează să stea acasă, mai ales după o viață întreagă de muncă intensă. Deși pensia ce-o primesc le permite să stea degeaba câtu-i ziulica de lungă fără să facă nimic, pensionarii japonezi se înhamă la o grămadă de voluntariate. Iși formează asociații care propun rezolvarea unor situații de prin preajma casei și se apucă de treabă. Se transformă în poliție comunitară dacă e nevoie, fac ordine prin cartier, plimbă turiști … Domnul ce ne-a însoțit pe noi ne-a plimbat prin districtul samurailor și ne-a povestit multe lucruri interesante legate de istoria orașului.  Periplul nostru e înșirat în fotografiile ce urmează. Vizita în cartierul samurailor mi-a mai îndulcit impresia pe care o aveam despre această castă de războinici ce-a condus Japonia timp de sute de ani. Or fi fost și vremuri în care valoarea unui războinic se măsura în numărul de capete retezate pe care le prezenta seniorului său la sfârșit de bătălie. În perioada Edo însă, principalul obiect al muncii unui samurai, războiul, a dispărut cu desăvârșire. În lunga perioadă de pace ce-a urmat bătăliei de la Sekigahara, samuraii s-au transformat în buni administratori, în oameni de cultură și artă. Au aplicat însă în aceste noi îndeletniciri același cod bushido – Calea Războinicului – ce i-a cizelat înainte.  Japonia n-ar fi Japonia fără acest cod moral ce pune accentul pe cumpătare, loialitate, politețe, măiestrie în artele martiale și îndeosebi pe gândul necontenit la moarte. De-ar fi ca omul să nu piară ca roua din Adashino, să nu se destrame ca fumul peste Toribeyama, ci să dăinuiască veşnic în lume, lucrurile şi-ar pierde puterea de a ne emoţiona! Cel mai preţios lucru în viaţă este nesiguranţa ei. zis-a înțeleptul călugăr Yoshida Kenkō, rezumând astfel esența esteticii japoneze. De unde frumusețea grădinilor … florile de cireș … 00