1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="QkfJYJ4Pru"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/ierbarul-florilor-cu-anturaj/">Ierbarul florilor cu anturaj</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/ierbarul-florilor-cu-anturaj/embed/#?secret=QkfJYJ4Pru" width="600" height="338" title="„Ierbarul florilor cu anturaj” – Ulițarnica" data-secret="QkfJYJ4Pru" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2026/06/ChatGPT-Image-Jun-26-2026-08_57_40-PM-1024x683.png1024683Ierbarul I.2 Definiție DEX FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. -o foaie verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiță (pețiol). Bla, bla, bla Unele flori au trăit liniștite prin grădini. Altele și-au făcut relații. Au umblat cu împărați, zei, pictori, poeți și revoluționari. Ierbarul acesta nu adună cele mai frumoase flori, ci pe cele cu cel mai interesant anturaj. Iar dintre toți prietenii lor celebri am ales doar câțiva. Altfel ierbarul s-ar transforma într-o enciclopedie. Specimene Floarea de lotus Ghici ghicitoarea mea! Cresc din mâl și nu mă murdăresc.Din buricul meu a ieșit lumea.Un neamț cu microscop a brevetat asta. Lotusul răsare din mâl, dar e de o curățenie desăvârșită. Nelumbo nucifera crește mai peste tot pe subcontinentul indian, în iazuri, lacuri, orezării, ape stătătoare. Acolo este o plantă obișnuită, nu vreo raritate exotică pe care o întâlnești o dată în viață. Era la îndemână, o vedea toată lumea cum se ridică nepătată din mocirla de pe fundul bălții, ca și cum balta nici n-ar fi existat. Mai mult decât atât, de pe frunzele ei apa se rostogolește în picături care strâng toată murdăria și o aruncă înapoi în mocirlă. Lotusul este o plantă care se spală singură. Greu de găsit o floare mai pe placul Indiei, atât de preocupată de curățenie și purificare. Nicio civilizație n-a despicat curatul de necurat mai obsedant decât cea indiană. Śauca, puritatea, e una dintre virtuțile de temelie; viața e împânzită de ce se atinge și ce nu se atinge, de spălări, de scufundări în râu, de mâncare care se pângărește dintr-o privire, de caste care nu se ating între ele. Probabil de aceea întâlnești lotusul în tot felul de povești și simboluri. Povestea de căpătâi începe chiar cu facerea lumii. Vișnu, marele zeu, doarme întins pe apele de dinainte de timp iar din buricul lui crește un lotus. Floarea se deschide și din ea iese Brahma, cel care va plăsmui lumea. Carevasăzică big-bangul pornește dintr-o floare de lotus, la propriu. De atunci începând toate lucrurile bune sunt legate cumva de floarea de lotus. Altă poveste. La un moment dat zeii și demonii se ceartă pe nectarul nemuririi, ascuns pe fundul unui ocean de lapte. Ca să-l scoată, se apucă împreună să bată oceanul ca pe o putinică de unt. Înfășoară un munte cu un șarpe uriaș pe post de funie și trag de capete, zeii de-o parte, demonii de alta, până se învârte oceanul. Din spuma ce rezultă ies, unul după altul, tot felul de lucruri minunate: un cal alb, un elefant, luna, copacul care-ți împlinește dorințele, otrava care era să prăpădească lumea. Și, în mijlocul valurilor apare o zeiță cu chip ceresc, stând pe un lotus deschis, cu o ghirlandă de lotuși la gât și un lotus în mână. Era Lakșmi, zeița norocului și-a bogăției, ieșită direct din frământarea oceanului, împodobită toată cu flori de lotus. Yoghinii au dus povestea și mai departe. Ei și-au imaginat lotusul făcând curățenie printre energiile corpului omenesc. Însăși postura lor clasică de meditație se numește padmasana, adică postura lotusului. Conform filozofiei yoga, de-a lungul șirei spinării sunt așezați câțiva centri energetici prin care curge suflul vieții. Coloana vertebrală este tija lotusului care se ridică din mâlul existenței omenești, iar fiecare centru energetic este reprezentat printr-o floare de lotus. La baza coloanei se află centrii legați de supraviețuire, instincte și dorințele lumești, de aceea florile au puține petale. Pe măsură ce urci spre creștet, lotușii devin tot mai bogați. Ultimul, aflat deasupra capului, este lotusul cu o mie de petale. Acolo conștiința se deschide spre iluminare. Budiștii au prins floarea din zbor și au constatat că li se potrivea mănușă. Miezul învățăturii lor spune că existența este asemenea mâlului. Omul se reîncarnează iar și iar, prins în dorințe și iluzii care îl țin pe fundul bălții și îl împiedică să vadă limpede. Iluminarea, scopul suprem al oricărui budist, înseamnă să ieși din cercul acesta, nepătat, să te ridici deasupra apei cum se ridică lotusul din mocirlă. O altă floare ar fi spus mai greu povestea asta. De aceea lotusul apare pretutindeni în budism, nu ca o podoabă, ci ca un semn. Povestea începe chiar la venirea pe lume a lui Gautama Siddhartha. Maica lui era gata să nască și pornise, cum cerea obiceiul, spre casa părinților. Doar că durerile facerii au prins-o pe drum, într-o grădină, iar viitorul Buddha s-a născut chiar acolo, sub un copac. Pruncul, în loc să stea cuminte, s-a ridicat și a făcut șapte pași. De sub fiecare talpă a răsărit câte un lotus. La al șaptelea s-a oprit, a arătat cu o mână spre cer și cu cealaltă spre pământ și a spus că aceasta va fi ultima lui naștere. Cei șapte pași vestesc tocmai sfârșitul drumului prin nesfârșitul șir al reîncarnărilor. Copilul abia venise pe lume și deja anunța că nu se va mai întoarce niciodată. Pe tronuri de lotus stau și bodhisattvele din budismul mahayana. Sunt acele ființe care, ajunse la marginea iluminării, preferă să rămână în lume ca să-i ajute și pe alții să iasă din mâl. Cel mai iubit este Avalokiteșvara, întruchiparea compasiunii, înfățișat aproape întotdeauna cu un lotus în mână. Mantra lui, Om mani padme hum, este cunoscută în toată Asia budistă. Traducerea ei este discutată de specialiști, dar sensul simbolic este limpede. Giuvaerul este iluminarea, lotusul este inima curată a omului, iar una se ascunde în cealaltă. Punctul pe i în ceea ce privește lotusul nu l-a pus însă un indian ci un neamț cu microscop. Wilhelm Barthlott s-a apucat să studieze de ce nu se murdărește frunza de lotus și a descoperit că e plină de țepi microscopici unși cu ceară: apa atinge doar vârfurile și se scurge cu tot cu mizerie. A botezat fenomenul Lotus-Effekt și l-a brevetat pentru geamuri și vopsele care se curăță singure. Și așa, anturajul lotusului s-a îmbogățit cu încă o categorie de oameni: inginerii. Trandafirul Ghici ghicitoarea mea! Ishtar, Afrodita, Fecioara Maria și Henric al VII-lea.Toți m-au vrut de partea lor.Am mers cu toți.Spinii n-au mers nicăieri. Trandafirul sălbatic crește aproape peste tot în emisfera nordică temperată, prin urmare și din Persia până în Europa. Este o plantă la îndemâna tuturor. Are cinci petale roz adunate în jurul unui miez galben, un parfum care te oprește din drum și spini care nu iartă pe nimeni. Oferă două lucruri în același pachet: desfătare și rană. Prima care l-a luat sub aripă pare să fi fost Ishtar, marea zeiță a Mesopotamiei. Era zeița iubirii și a războiului deopotrivă, frumoasă și teribilă, pasională și răzbunătoare. Amanții ei sfârșeau prost. Când Gilgameș i-a respins iubirea, nici măcar n-a căutat scuze. I-a înșirat unul câte unul foștii iubiți și felul în care îi pedepsise. Greu de găsit o patroană mai potrivită pentru o floare cu spini. Sau, dacă stai să te gândești, greu de găsit o floare mai potrivită pentru Ishtar. La grecii antici trandafirul era floarea Afroditei. Zeița iubirii se îndrăgostise de Adonis, cel mai frumos dintre muritori. Numai că Adonis iubea mai mult pădurile și vânătoarea decât compania zeilor. Afrodita îl avertiza mereu să se ferească de animalele primejdioase, dar el nu o asculta. Într-o zi un mistreț l-a atacat și l-a rănit de moarte. Unele legende spun că animalul era chiar Ares, zeul războiului și iubitul gelos al Afroditei. Zeița a alergat disperată spre Adonis. În grabă s-a înțepat în spinii unui trandafir alb, iar sângele ei a căzut peste flori și le-a făcut roșii. De atunci trandafirul nu mai vorbește doar despre iubire. Vorbește și despre rana pe care iubirea o lasă în urmă. Romanii i-au adăugat trandafirului o altă poveste, mai puțin romantică dar mai amuzantă. Cupidon, fiul Venerei, se temea că Harpocrate, zeul tăcerii, ar putea destăinui aventurile amoroase ale mamei sale. Așa că l-a mituit cu un trandafir. De atunci floarea a ajuns semnul secretului. Patricienii romani pictau trandafiri pe tavanele sălilor de ospăț, ca să le amintească oaspeților că tot ce se spune la masă, sub influența vinului, rămâne între ei. De aici vine expresia sub rosa, care a supraviețuit până astăzi, și în limbajul diplomatic și în jargonul serviciilor secrete. Mai târziu, creștinii au preluat aceeași idee și au început să sculpteze trandafiri pe confesionale. Floarea care păstrase secretele zeilor a ajuns să le păstreze și pe ale oamenilor. Creștinii au luat trandafirul și l-au dus într-o cu totul altă direcție, departe de sânge și de aventurile amoroase ale zeilor. Fecioara Maria a devenit Rosa Mystica, trandafirul mistic, iar Sfântul Ambrozie încerca prin secolul IV să explice de unde au apărut spinii. În Grădina Edenului, spunea el, trandafirii erau lipsiți de spini. Ei au apărut abia după căderea omului în păcat. Maria, ferită de păcatul originar, a rămas astfel trandafirul fără spini. Din aceeași familie ideologică face parte și rozariul. Numele lui vine din latinescul rosarium, grădină de trandafiri. Fiecare rugăciune era socotită un trandafir dăruit Fecioarei Maria, iar întregul șirag devenea un buchet de rugăciuni. În Persia trandafirul a primit poate cea mai frumoasă poveste dintre toate. Acolo s-a născut gol o bolbol, trandafirul și privighetoarea. Privighetoarea se îndrăgostește nebunește de trandafir. Îi cântă noapte de noapte, dar floarea rămâne la fel de frumoasă și de nepăsătoare. În cele din urmă pasărea se aruncă în spinii lui și își rănește pieptul. Din dragoste se naște cântecul, iar din rană se naște poezia. Sufiștii au văzut în această poveste mai mult decât o iubire nefericită. Privighetoarea a devenit sufletul omenesc, iar trandafirul, Dumnezeu. Dorul nu mai era un blestem, ci drumul însuși. Numai cel care acceptă rana poate ajunge la frumusețea pe care o caută. Poate nicăieri spinii trandafirului nu au primit un sens mai adânc. Ei nu mai apără floarea. Îl învață pe om că frumusețea adevărată cere întotdeauna un preț. Ideea persană n-a rămas în Persia. Poeții sufiți au dus-o până în Spania musulmană, iar de acolo pare să fi trecut Pirineii. Chiar în aceeași perioadă, în sudul Franței apăreau trubadurii, poeți rătăcitori care cântau aceeași iubire fără leac: femeia de neatins, dorul care nu se stinge niciodată și suferința purtată ca o virtute. Istoricii încă se ceartă dacă trubadurii au învățat toate astea de la arabi sau le-au descoperit singuri. Asemănarea este însă greu de trecut cu vederea. Și cum altfel s-ar fi putut termina povestea decât cu un trandafir? Cel mai citit poem al Evului Mediu, Roman de la Rose, spune povestea unui tânăr care visează o grădină închisă între ziduri. În mijlocul ei înflorește un trandafir. Floarea este femeia iubită, iar întreaga aventură nu este altceva decât încercarea de a ajunge la ea. Numai că între îndrăgostit și trandafir stau, ca întotdeauna, spinii. Englezii l-au purtat cel mai departe. Trandafirul devenise deja floarea heraldică a nobilimii medievale. Purta cu el toate semnificațiile adunate până atunci: Fecioara Maria, rănile lui Hristos, iubirea curtenească, dar și tufișul de nepătruns apărat de spini. Marile familii nobiliare își aleseseră fiecare propriul trandafir. Ioan de Gaunt, ducele de Lancaster, îl purta pe cel roșu. Edmund de Langley, primul duce de York, îl alesese pe cel alb. Când urmașii celor două ramuri ale familiei Plantagenet au început să se măcelărească pentru tron, florile erau deja pe steme. Războiul doar le-a făcut celebre. Conflictul a durat treizeci de ani. La sfârșit, Henric al VII-lea s-a căsătorit cu Elisabeta de York și a unit cele două flori într-una singură: trandafirul Tudor, alb în mijloc și roșu la exterior. Mesajul era limpede. Cele două case se împăcaseră. Campania de propagandă a fost atât de reușită încât Shakespeare a făcut-o nemuritoare, iar în secolul al XIX-lea conflictul a primit numele sub care îl cunoaștem și astăzi: Războiul celor Două Roze. Că trandafirii n-au fost prea prezenți pe câmpul de luptă și au înflorit mai ales pe steme, pe sigilii și în imaginația urmașilor este un amănunt pe care posteritatea l-a trecut bucuroasă cu vederea. Nici Orientul Mijlociu, nici Europa nu s-au plictisit vreodată de trandafir. De două sau trei mii de ani îl încrucișează, îl...