1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="hMlopAvBAs"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/gradina-stejarilor/">Grădina stejarilor</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/gradina-stejarilor/embed/#?secret=hMlopAvBAs" width="600" height="338" title="„Grădina stejarilor” – Ulițarnica" data-secret="hMlopAvBAs" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2026/07/ChatGPT-Image-Jul-5-2026-03_15_22-PM-1024x683.png1024683Grădina G.2 Definiție DEX STEJAR, stejari, s. m. (La pl.) Specie de arbori înalți cu tulpina dreaptă, cu coroana largă, cu frunzele adânc crestate, cu florile dispuse în amenți, cu lemnul rezistent și dur, al căror fruct este ghinda (Quercus); (și la sg.) arbore din acest gen. Bla, bla, bla Stejarul este un arbore din genul Quercus, înrudit îndeaproape cu fagul. Genul cuprinde câteva sute de specii răspândite în aproape toată emisfera nordică, din pădurile reci ale nordului până în ținuturile mediteraneene și subtropicale. Unele specii își leapădă frunzele odată cu venirea toamnei, altele le păstrează verzi peste iarnă, însă toate poartă același rod, ghinda. Stejarul preferă solurile adânci și bine drenate, crește deopotrivă la câmpie și pe coline și caută locurile deschise, unde lumina ajunge din belșug la coroană. Crește încet și trăiește mult, adesea câteva sute de ani și, uneori, peste o mie. Lemnul îi este pe măsura răbdării: tare, greu și trainic. În tinerețe își înfige o rădăcină pivotantă drept în jos, până dă de apa din adânc, iar abia apoi își întinde rădăcinile laterale. Astfel se ancorează în pământ mai temeinic decât cei mai mulți arbori din preajmă. În pădure se înalță drept și zvelt printre ceilalți, în căutarea luminii. Crescut singur în câmp deschis, își întinde o coroană largă și joasă, cu ramuri groase răsfirate în toate părțile. Lemnul său păstrează mai multă apă decât lemnul majorității speciilor de arbori. Din pricina acestor însușiri, stejarul este lovit de fulger mai des decât arborii din jur. Statura îl ridică adesea deasupra împrejurimilor, rădăcinile adânci poartă descărcarea spre pământ, iar lemnul bogat în apă conduce mai ușor electricitatea, astfel încât fulgerul găsește prin el o cale scurtă către pământ. Uneori, un trăznet poate despica trunchiul din vârf până la rădăcină. Pe vremea când oamenii nu aveau încă piețe, săli de judecată și case de sfat, cel mai mare copac din apropiere a devenit, aproape firesc, locul adunării. Sub umbra lui se judecau pricinile, se împăcau neamurile, se rosteau jurămintele și se luau hotărâri. În Europa, unde stejarul era adesea cel mai falnic arbore al locului, a ajuns de multe ori să îndeplinească acest rol. Același stejar, ridicat singur deasupra câmpiei și lovit mereu de fulger, a născut o altă credință. În multe dintre tradițiile indo-europene, zeul cerului și al furtunii – Zeus la greci, Jupiter la romani, Donar la germani, Perun la slavi sau Perkūnas la baltici – a fost legat de stejar. Pentru oamenii care vedeau trăsnetul căzând iar și iar în același trunchi, alegerea părea firească. Copacul părea că fusese atins de zeu și că purta ceva din puterea lui. Specimene Stejarul oracolului Odată ca niciodată, în Epir, la marginea lumii grecești, creștea un stejar despre care s-a spus veacuri de-a rândul că prin el vorbea Zeus cu muritorii de rând. Sanctuarul din jurul lui, de la Dodona, a fost socotit de greci cel mai vechi oracol al lor. Chiar și Herodot a scris că însuși Zeus îl alesese drept scaun al prorocirilor. Copacul creștea într-o dumbravă de stejari, cu un izvor la rădăcină. Întâi de toate locul fusese închinat pământului, zeiței Gaia, cunoscută acolo sub numele de Dione. Zeul cerului s-a înstăpânit abia mai târziu în stejarul acesta al pământului și a primit numele de Zeus Naios, cel care sălășluiește. Divinitatea furtunii a ajuns să locuiască într-un arbore care aparținuse cândva stăpânei gliei. Oamenii credeau că zeul își rostea voința prin foșnetul frunzelor și prin tot ce mișca în jurul copacului. În ramurile lui cuibăreau porumbei, ale căror zboruri și glasuri erau tălmăcite ca semne. De crengi atârnau căldări de bronz așezate pe trepiede, care se atingeau una de alta în vânt și sunau ca niște clopote. Preoții oracolului, numiți Selloi, dormeau pe pământul gol și nu-și spălau picioarele, fiindcă își păstrau astfel legătura neîntreruptă cu glia din care creștea stejarul. Tot ei deslușeau în murmurul izvorului, în căderea ghindelor și în șoapta frunzelor răspunsurile după care veneau oamenii. Mai târziu, la Dodona au slujit și preotese cărunte numite Peleiade, adică porumbițe. O altă poveste culeasă de Herodot spunea că o porumbiță neagră venise în zbor tocmai de la Teba egipteană, se așezase pe stejar și rostise cu glas omenesc că locul acela era sfânt. La umbra copacului au venit, veac după veac, oameni de tot felul, cu întrebările lor scrise pe mici plăcuțe de plumb, dintre care arheologii au dezgropat mii. Regi și cetăți întregi cereau sfat înainte de război sau înainte de a întemeia o colonie, iar oamenii de rând întrebau lucruri mărunte și grele deopotrivă, dacă să se însoare, dacă să pornească pe mare ori dacă pruncul pe care îl creșteau era cu adevărat al lor. Plăcuțele acestea au păstrat până astăzi neliniștile unei lumi întregi. Timp de secole, stejarul a fost la mare trecere în Europa. Romanii îl țineau aproape de Jupiter, zeul cerului și al fulgerului, iar cununa de frunze de stejar era una dintre cele mai înalte cinstiri date unui cetățean. Celții își alegeau crânguri de stejari pentru ritualuri, iar druizii nu săvârșeau rânduieli sacre fără frunzele lui. În pădurile germanice, același arbore îi aparținea lui Donar, zeul tunetului, al fulgerului și al furtunii. Stejarul nu era peste tot oracol, dar era aproape pretutindeni un arbore prin care cerul părea să atingă pământul. Vremea stejarilor sacri a început să pălească în secolul al VIII-lea, când misionarii creștini, sprijiniți de puterea francă și de Roma, au început să lovească în vechile sanctuare ale păgânilor. Bonifaciu a făcut din secure un argument teologic, iar câteva decenii mai târziu Carol cel Mare avea să transforme creștinarea într-o politică de stat purtată și cu sabia. În Geismar, pe pământul germanic al Hessei, creștea un stejar uriaș închinat lui Donar. În jurul anului 723, misionarul anglo-saxon Bonifaciu a venit acolo cu securea și în fața unei mulțimi adunate anume pentru această încercare a început să lovească trunchiul. Oamenii priveau și așteptau ca Donar să-l trăsnească pe loc pe cel care îndrăznise să se atingă de copacul lui. Cerul însă a rămas tăcut. Pentru cei de față, tăcerea aceea a fost dovada că vechiul zeu își pierduse puterea, iar mulți dintre martori s-au creștinat chiar în ziua aceea. Din lemnul stejarului doborât, Bonifaciu a ridicat o capelă închinată Sfântului Petru. Arborele în care oamenii crezuseră că sălășluiește zeul tunetului ajunsese să poarte altarul credinței care îi luase locul. Stejarul din Geismar n-a fost ultimul, dimpotrivă. Lovitura de secure a lui Bonifaciu a devenit începutul unei lungi campanii împotriva arborilor sacri ai Europei. Vechii stejari ai zeilor aveau să cadă unul câte unul, iar în locul lor se vor ridica biserici și capele. O lume se sfârșea încet, copac după copac. Stejarul adunării și jurământului Între basci și stejar a fost dintotdeauna o legătură aparte, și nicăieri nu se vede mai limpede decât în Bizkaia. Bizkaia — Vizcaya în spaniolă — e unul dintre ținuturile basce, așezat pe țărmul de miazănoapte al Spaniei, cu fața la golful care-i poartă numele. Era organizat ca un Señorío, ținut cu senior propriu și cu legi proprii, strânse în fueros, vechile cutume ale locului ridicate la rang de lege. Începând cu secolul al XIV-lea, seniorul era chiar regele Castiliei, dar stăpânirea lui asupra ținutului rămânea legată, prin jurământ, de aceste cutume. În Bizkaia stejarul intrase în însăși rânduiala obștii. Unii arbori însemnau hotare. Stejarul Malato, de lângă Luiando, marca limita până la care oamenii ținutului erau datori, prin fueros, să-l urmeze pe senior la oaste pe cheltuiala lor; dincolo de acel hotar, numai plătiți. Alți stejari erau scaune de sfat. Sub coroana lor se strângeau adunările ținutului, ca să dea legi și să judece pricini. Cea mai însemnată se ținea la Gernika, iar câteva mai mici la marginile Bizkaiei. În Bizkaia unitatea politică de bază era parohia rurală, numită anteiglesia (dinaintea bisericii). Fiecare parohie își trimitea reprezentantul în Adunarea Generală, Batzar Nagusia în limba bască sau Juntas Generales în spaniolă. Acea Adunare avea dreptul de a face legea, într-o vreme în care mare parte a dreptului era mai mult oral decât scris. Când se făcea convocarea, se aprindeau focuri și se sufla din corn de pe cinci creste anume alese — numite munții chemării, montes bocineros, Deiadar-mendiak — răspândite strategic peste tot ținutul. Gorbea, cel mai înalt, dădea primul semnal, iar Kolitza, Oiz, Sollube și Ganekogorta îl întorceau, unul după altul, până când vestea era transmisă în toate colțurile provinciei. Cine prindea chemarea știa că la următoarea schimbare a lunii se va ține Adunarea. Era un fel de notificare medievală, transmisă prin fum și sunet de corn, cu termen legat de fazele lunii. Trebuie amintit totuși că cei cinci munți oficiali au fost fixați în conștiința publică abia în secolul al XIX-lea, prin cronicile romanticului Antonio Trueba. Ca multe tradiții venerabile, și aceasta a stat cu un picior în fapt dovedit și cu celălalt în legendă. Toate aceste semnale chemau lumea la Gernika. Acolo se strângea Adunarea Generală a Bizkaiei, alcătuită din împuterniciții pe care și-i alegea fiecare parohie. Rostul ei era să mențină ținutul cât mai autonom posibil. Se stabileau legi bazate pe obiceiul din bătrâni, se dezlegau pricinile dintre sate și dintre oameni și se refăcea jurământul seniorului către vasalii săi. Adunarea aceasta se strângea sub Gernikako Arbola, Arborele de la Gernika, care de fiecare dată era un stejar. Cu timpul dezbaterile s-au mutat sub un acoperiș, întâi în biserica Santa María la Antigua de lângă stejar, apoi în clădirea ridicată peste ea, actuala Casa de Juntas, terminată în 1833. Totuși, cea mai importantă parte a ceremoniei — depunerea jurământului — era ținută în aer liber, sub coroana stejarului. Seniorii Bizkaiei, iar mai târziu regii Castiliei care moșteniseră titlul, erau datori să vină la Gernika și să jure, sub stejar, că vor respecta privilegiile trecute în fueros. Întâi participau la slujba din biserică, apoi jurau afară, la rădăcina copacului. Legea era a obștii, suveranul doar o întărea prin jurământ, iar Adunarea îl primea în schimb drept senior. Ferdinand de Aragon a jurat astfel în 1476, Isabela a Castiliei în 1483. Cea din urmă a fost, în 1839, regenta María Cristina, care a jurat în numele reginei-copil Isabela a II-a. În fueros era pomenit și un alt obicei legat de acest stejar. Niciun basc nu putea fi arestat fără înștiințare, iar cel prins trebuia adus înaintea stejarului. Dreptatea se făcea, la propriu, sub coroana lui. Faima stejarului a crescut cu ajutorul literaturii. În secolul al XIX-lea, bardul basc José María Iparragirre a scris versurile cântecului Gernikako Arbola, care avea să devină imnul poporului său. Până atunci, copacul abia dacă trecuse de hotarele Bizkaiei. Cântecul l-a purtat dincolo de ele, până când toate cele șapte ținuturi basce, risipite între Spania și Franța, l-au făcut al lor. Un stejar al unei singure provincii ajunsese astfel simbolul unui popor întreg. În secolul al XIX-lea, Spania a fost sfâșiată de un șir de războaie civile, numite războaiele carliste. Se înfruntau două tabere. De o parte erau liberalii, care doreau un stat modern și centralizat, cu aceleași legi pentru toți. De cealaltă parte erau carliștii, apărători ai vechii ordini — monarhia tradițională, biserica și drepturile ținuturilor. Bascii au ținut în bună parte cu carliștii, deoarece aceștia le apărau fueros, autonomia pe care statul liberal voia s-o desființeze. Stejarul din Gernika a ajuns stindardul acelei lupte. În 1876, după înfrângerea carliștilor, guvernul de la Madrid a desființat fueros. Adunarea de la Gernika s-a strâns pentru ultima oară, iar dreptul ei de a face legi s-a stins. Copacul a rămas neatins. Nu se mai aduna nimeni sub el, dar însemna mai mult ca oricând. Un alt război civil, cel izbucnit în 1936, avea să tulbure din nou apele și să aducă stejarul în mijlocul evenimentelor. De data aceasta se înfruntau generalul Franco și Republica, iar bascii, cărora Republica le făgăduise autonomia, au ținut cu ea. În toiul acelui război, la 7 octombrie 1936, sub coroana stejarului de la Gernika, José Antonio Aguirre a depus un jurământ ca primul lehendakari — primul președinte al Guvernului Basc, pentru întreaga Țară a Bascilor autonomă, nu doar al Bizkaiei. A ales locul acela anume, pentru greutatea...