1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="Zrz3Baw5yY"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/geghardavank/">Geghardavank – Mănăstirea Suliței</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/geghardavank/embed/#?secret=Zrz3Baw5yY" width="600" height="338" title="„Geghardavank – Mănăstirea Suliței” – Ulițarnica" data-secret="Zrz3Baw5yY" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2019/05/2019-04-25-0150-Mănăstirea-Geghard.jpg100066225 aprilie, a doua zi petrecută în Armenia. Ca pentru a compensa cumva corvoada zilei precedente, cei doi ghizi ai noștri ne-au anunțat că în acea zi vom avea un program foarte ușor. Urma să mergem doar vreo 60 de kilometri spre est de Yerevan până se înfunda drumul în canionul văii Azat. Ne aștepta acolo o mănăstire cu totul specială, înscrisă și ea pe listele UNESCO, Geghardavank. În traducere românească numele ar fi geghard = suliță plus vank = mănăstire pe armenește. La întoarcere urma să mai facem o oprire la templul păgân din Garni. Tot programul ăsta ne ocupa doar o jumătate de zi, în cealaltă jumătate aveam program de voie prin Yerevan, fiecare după cum îl tăia capul și după cum îl țineau puterile. Drumul până la Geghardavank n-a fost greu și nici foarte rău. La destinație, am putut iarăși admira frumusețea locului în care au ales armenii să-și construiască mândră mănăstire, pe Azat în jos pe un mal frumos. În secolul al 4-lea, când se spune c-a fost ridicată aici o primă ctitorie, trebuie să fi fost un loc rupt de lume. De jur împrejurul nostru se ridicau pereți înalți de stâncă iar la picioarele lor stătea pitită mănăstirea, înconjurată de ziduri de piatră și îmbrăcată parcă în straie de camuflaj. Abia de-o puteai deosebi de stâncile din jur. Înainte de-a păși în curtea mănăstirii, Tigran ne-a atras atenția asupra unei grote aflate la câțiva metri deasupra capului nostru. Spunea el că ruinele ce se vedeau acolo ar fi fost rămășițe ale primei mănăstiri ridicate aici  – pe nume Ayrivank, mănăstirea din stâncă – de către însuși Grigorie Luminătorul primul catolicos al bisericii armeene. Din păcate, acea mănăstire a fost rasă de pe fața pământului în timpul cuceririi arabe. Ayrivank, „Mănăstirea Peșterii”, s-a format în jurul unei grote naturale în care izvora apă considerată vindecătoare. Tradiția îi atribuie întemeierea lui Grigorie Luminătorul, în secolul al IV-lea, însă existența unei comunități monahale organizate poate fi documentată sigur abia din secolul al VIII-lea. Numele nu se referea la bisericile săpate în stâncă pe care le vedem astăzi — acestea au fost realizate în secolul al XIII-lea — ci la peștera izvorului, centrul spiritual al vechii așezări. Ayrivank cuprindea lăcașuri de cult, chilii și clădiri gospodărești construite în jurul grotei. În anul 923, Nasr, reprezentantul califului arab în Armenia, a jefuit mănăstirea, i-a distrus manuscrisele și i-a incendiat clădirile. Cutremurele ulterioare au șters aproape toate urmele complexului timpuriu. Izvorul a supraviețuit însă și a continuat să atragă pelerini. Tocmai această continuitate explică de ce, după aproape trei secole, noua mănăstire a fost ridicată în același loc. Geghard nu a înlocuit pur și simplu Ayrivankul ci a crescut în jurul nucleului sacru care îi dăduse naștere. Geghardavank cea din zilele noastre a fost refăcută în secolul al 13-lea, în timpul reconquistei caucaziene a reginei Tamar a Georgiei. Pe vremea aceea era un important centru de cultură, o mulțime de învățati armeni au trăit aici, o grămadă de manuscrise au fost migălite și împodobite în scriptoriile ei. Din fericire a rămas aproape neschimbată de atunci cu toate c-au trecut și peste ea războaie și cutremure. Nu mai e o mănăstire activă de multă vreme ci doar biserică și loc de pelerinaj. Numele de astăzi al mănăstirii provine de la o relicvă prețioasă ce-a fost adusă în Armenia de apostolul Tadeu încă din primul secol. E vorba de sulița cu care a fost împuns Iisus pe cruce de către soldatul roman Longinus. Oare ce părere or avea cei de la Vatican sau Viena despre pretenția asta? Geghardavank e cu totul deosebită pentru că trei sferturi din ea e săpată în stâncă. Spre deosebire de Haghpat, aici nu ți se mai pare că te afli într-o grotă, chiar ești, chiar dacă e săpată de mâna omului. Vizita noastră n-a fost foarte lungă, am trecut pe rând prin toate încăperile acelea întunecoase întrebându-ne câți zeci de ani le-or fi trebuit meșterilor să le cioplească. Și aici mi-au plăcut mult crucile desenate în piatră, dantelăria lor frumoasă. Cele mai spectaculoase mănăstiri ale Armeniei medievale – Geghard, Noravank sau Haghpat – au cunoscut o perioadă de mare înflorire după dispariția regatului bagratid de la Ani. Acesta fusese anexat de Imperiul Bizantin în 1045, iar în deceniile următoare o mare parte a Armeniei istorice din Caucaz a ajuns sub stăpânirea selgiucizilor și a altor dinastii musulmane. Suveranitatea armeană nu dispăruse însă cu totul. Departe, în Cilicia, se formase un nou stat armean, devenit regat în 1198. Mănăstirile caucaziene aparțineau însă unei alte lumi politice. Sub David Constructorul Bagrationi și mai ales sub strănepoata lui, regina Tamar (1184–1213), Regatul Georgiei a devenit cea mai puternică țară creștină din Caucaz. Armatele georgiene au recucerit treptat nordul și centrul Armeniei, dar campaniile au fost conduse în mare măsură de doi principi armeni, frații Zakare și Ivane Zakarian, aflați în slujba coroanei georgiene. După victorie, ei au primit administrarea teritoriilor eliberate și au încurajat renașterea vieții religioase și culturale armene. Geghard a intrat curând în stăpânirea familiei princiare Proșian, vasali ai Zakarianilor. Lor li se datorează mare parte din ceea ce vedem astăzi: bisericile și încăperile săpate în stâncă, camerele funerare și numeroasele inscripții. Mănăstirea a devenit reședința spirituală și necropola familiei, iar mormintele principilor Proșian se păstrează încă în interiorul complexului. În aceeași perioadă au renăscut școala, biblioteca și scriptoriumul mănăstirii, făcând din Geghard unul dintre cele mai importante centre culturale ale Armeniei medievale. Poate că nici asemănarea dintre numele dinastiilor Bagratuni și Bagrationi nu este întâmplătoare. Mulți istorici consideră că dinastia regală georgiană Bagrationi și vechii Bagratizi armeni reprezentau ramuri ale aceleiași familii caucaziene, despărțite de istorie, dar unite printr-o moștenire comună. Dacă această ipoteză este corectă, renașterea Armeniei din secolele XII–XIII nu a fost doar rezultatul unei alianțe politice dintre două popoare vecine, ci și al colaborării dintre două ramuri ale aceleiași mari familii princiare. Două lucruri m-au impresionat în mod deosebit la mănăstirea Geghard. Primul e legat de modul în care au fost construite bisericuțele ce o compun. Se presupune că cioplitorii au început lucrul cu oculus, acea deschizătură din cupolă ce e singura fereastră prin care încăperile comunică cu exteriorul. Dincolo de ingeniozitatea tehnică, locul amintea parcă de vechi credințe. Prima mănăstire de la Geghard s-a născut în jurul unui izvor sacru aflat într-o peșteră, venerat încă dinainte de creștinism. Nu știu dacă locul îi fusese închinat Anahitei, marea zeiță armeană a fertilității și apelor, dar asocierea îți venea aproape firesc în minte. Acolo erau deja peștera, izvorul, muntele și credința că apa poate vindeca. Creștinismul n-a venit aici pe teren gol. A găsit un loc sfânt și l-a luat în stăpânire. Al doilea lucru ce m-a impresionat e legat de acustica deosebită a peșterilor. Din câte se pare, multe grupuri organizate vin aici din Yerevan cu câte un mic cor armenesc după ele, trei-patru oameni care se pun pe cântat prin bisericile săpate în stâncă. Am avut norocul să dăm și noi peste unul iar Daniela, colega mea de bancă din autocar, a reușit să înregistreze o bucată cântată în biserica de la etaj. Iacătă ce frumos sună … La poalele dealului mănăstirii erau adunați, ca pe la noi, o mulțime de neguțători ce vindeau tot feluri de bunătăți comestibile și suveniruri. Eu una a trebuit să înghit în sec și să plec repede mai departe pentru că fusesem leneșă și nu binevoisem să schimb euroi în drami armenești. Noroc cu ceilalți. Tamara ne-a servit cu cozonac, Florin cu șorici din aceia roșii dintr-un soi de marmeladă foarte uscată. Până s-ajungem în Garni am avut cu ce-mi ocupa timpul. 00