1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="37jHpxtpAO"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/cusco/">Cusco</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/cusco/embed/#?secret=37jHpxtpAO" width="600" height="338" title="„Cusco” – Ulițarnica" data-secret="37jHpxtpAO" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2025/04/2025-03-31-0001-coperta.jpg600450Dulce, acru, bea săracu … cam așa și eu în Cusco, capitala andină a Peru-ului. Până să ajung aici am scăpat din fericire de problema aclimatizării așa că m-am putut plimba liniștită prin oraș, în ciuda celor 3.400m altitudine. Mi-au plăcut mult străzile înguste și uneori cam abrupte, piațetele mai mari sau mai mici, bisericile împrăștiate peste tot și în special balcoanele clădirilor, frumos sculptate și vopsite uneori multicolor. Mi-a plăcut și atmosfera de vacanță ce părea a pluti prin oraș datorată, probabil, mulțimii de turiști de pe străzi și localnicilor ce se învârteau prin jurul lor. Toate aceste lucruri le-am trecut la categoria dulce. Partea acră a problemei a venit din constatarea că tihnitul oraș colonial cu iz spaniol strivește sub el un decedat oraș incaș. Majoritatea bisericilor și clădirilor aflate în centrul istoric al orașului stau așezate pe ruinele fostelor temple și palate incașe și au fost construite cu pietre smulse din ele. Dacă stau să mă gândesc mai toate orașele vechi sunt la fel, straturi peste straturi de viețuire, doar că în Cusco este mult prea evident c-a fost vorba despre niște învingători și niște învinși, ruptura dintre istoriile orașului este prea ostentativă. Nu cred c-ar trebui să le plâng prea tare de milă incașilor conducători, vorba lui Roger al nostru, nu erau băieți prea de treabă nici ei dar pe amărăștenii cei mulți și necăjiți tot i-am plâns. Mi-a trecut prin minte cum m-aș simți eu dacă mi-ar cădea pe cap niște extratereștrii veniți din cine știe ce civilizație mai avansată științific, cu mijloace de transport sofisticate, cu arme mai puternice și care se consideră pe deasupra superiori mie, niște străini dornici să jumulească pielea de pe mine, să distrugă modul meu de viață „primitiv” și idolatru și să-mi vâre pe gât un mod de trai corect și o credință adevărată. Am stat doar două zile în Cusco, cu o pauză de-o zi între ele dedicată bomboanei de pe tort, Machu Picchu. În prima zi am trecut în revistă patru ruine incașe împrăștiate pe un deal din apropiere și abia a doua zi m-am plimbat prin orașul modern. Să iau pe rând obiectivele primei zile, exact ca pe biletul de intrare și exact în ordinea în care le-am vizitat. Din păcate au rămas pentru mine niște ruine misterioase despre care nu am multe de povestit. Sacsayhuamán Am început cu Sacsayhuamán, sau fortăreața șoimului, o cetate construită la vreo 300m deasupra orașului, în perioada de apogeu a civilizației incașe adică în secolul 15. Se bănuiește că era mai degrabă o fortăreață ceremonială în care se organizau festivaluri religioase. N-a mai rămas mare lucru din ea pentru că spaniolii au folosit-o pe post de carieră de piatră. Oricum, călătorul zilelor noastre poate rămâne impresionat din cauza mărimii ei și în special din cauza „cărămizilor” ce-au rămas pe loc, prea mari ca să fie furate de spanioli. Fortăreața a fost construită în stilul incaș, din pietroaie imense, grele de câteva tone, cu forme neregulate dar șlefuite în așa fel încât să se îmbine perfect unele cu altele. Roger ne spunea că în Sacsayhuamán are loc mai nou, în fiecare an pe 24 iunie, în preajma solstițiului de vară, un festival în cinstea lui Inti, zeul incaș al soarelui.   Quenqo A doua oprire a fost la Quenqo, în traducere labirintul, unul dintre cele mai mari huacas, adică locuri sfinte, din regiunea Cusco. E un sit mai sinistru din cauza unei încăperi subterane ce era socotită un soi de anticameră a lumii de dincolo. Se presupune că în acea cameră subterană ar fi fost mumificate cadavrele nobililor incași, ce erau apoi amplasate în nișe săpate în pereți. Iar pe masa ceremonială s-ar fi făcut sacrificii umane și de animale. Și din acest huaca au rămas doar pietrele prea mari pentru a fi transportate. Puca Pucara Oprirea cu numărul trei am făcut-o la Puca Pucara, adică fortăreața roșie. M-a impresionat cel mai puțin dintre cele patru, abia dacă am descifrat cele trei niveluri pe care se întinde. Se crede că cetățuia, sau ce o fi fost ea, a servit drept loc de odihnă pentru gărzile personale ale elitei incașe atunci când veneau la băile din apropiere, pe nume Tambomachay, al patrulea punct de pe lista noastră. Tambomachay Tambomachay ne-a fost prezentat atât ca un templu închinat apei dar și un soi de spa al nobilimii incașe. Mi-a plăcut cel mai mult din toate cele patru, o dată pentru că era cel mai bine conservat și a doua oară pentru că mi s-a părut că pot să-i dau un sens. Izvoarele sunt întotdeauna o bucurie iar dacă apa curge continuu și poate fi captată și transportată în oraș e cu atât mai prețioasă. Cusco – Coricancha  sau Mănăstirea Santo Domingo În ziua dedicată orașului Cusco am trecut în mod oficial în revistă două obiective importante și apoi am fost lăsați să umblăm de capul nostru prin oraș. Primul dintre ele a fost o mândră Mănăstire Dominicană construită deasupra celui mai important templu al soarelui din imperiul incaș. În biserica mănăstirii nu am intrat deloc ci ne-am concentrat atenția doar asupra claustrului. Arcadele lui adăpostesc astăzi patru încăperi rămase din Coricancha, templul de aur închinat lui Inti, zeul soarelui, construit pe locul în care a dispărut în pământ sceptrul primului sapa inca, Manco Capac. Ni s-a atras atenția asupra pereților înclinați, construiți dinadins așa pentru a rezista mai bine cutremurelor și asupra ferestrelor aliniate astfel încât razele soarelui să pătrundă în templu în anumite zile de mare sărbătoare. Zidurile acestea erau cândva acoperite cu foiță de aur iar curtea era plină cu statui de aur. Se povestește că atunci când Francisco Pizarro a cerut o răcumpărare în aur în schimbul vieții lui Atahualpa, cea mai mare parte a provenit din Coricancha. Pe una din laturile claustrului este și un muzeu cu picturi aparținând Școlii din Cusco. Artiștii europeni au început să lucreze în Cusco la scurt timp după colonizarea spaniolă a orașului din anii 1530. Ei au introdus în acest colț de lume curentul artistic favorizat de principalii lor sponsori, Ordinul Iezuit, manierismul. După scurt timp manierismul european s-a transformat într-un stil nou, puternic influențat de artiștii indigeni ce-au preluat meșteșugul. N-a fost voie să fac fotografii în acel mic muzeu dar tot am furat una, pentru că făcea legătura cu următorul obiectiv din program. Pictura ne povestește despre o întâlnire petrecută în Cajamarca în timpul cuceririi spaniole. S-ar putea să nu fie dram de adevăr în ce spune dar nu contează. În centrul picturii este reprezentat Atahualpa, prințul incaș ce era angajat în acel moment într-un război civil împotriva fratelui său vitreg, Sapa Inca Huáscar. În partea dreaptă este Francisco Pizarro în mijlocul soldaților săi gândindu-se probabil cum să întindă capcana în care-l va prinde pe Atahualpa. Iar în partea stângă se află o rudă de-a lui Pizarro, călugărul dominican Vicente de Valverde ținând o cruce mare în mână. Cel mai probabil întâlnirea prezentată în pictură se desfășura înaintea bătăliei de la Cajamarca, cea în care Pizarro și spaniolii lui au masacrat o mulțime de incași neînarmați ce participau la o sărbătoare și înainte ca Atahualpa să fie luat prizonier. Cel mai important personaj din pictură a fost, atât din punctul de vedere a lăcașului de cult în care ne aflam cât și în logica vizitelor noastre, călugărul spaniol. Vicente de Valverde a participat la colonizarea Americii și a devenit primul arhiepiscop al Americii de Sud. A locuit în Cusco cea mai mare parte a vieții sale dar n-a sfârșit-o bine. Într-una dintre călătoriile sale de evanghelizare a fost capturat de un grup de băștinași de pe o insulă din dreptul Ecuadorului care l-au torturat și l-au ucis. Și mai importantă decât călugărul dominican este însă crucea ce-o ține în mâini. A fost botezată Crucea Cuceririi și se spune că ar mai exista și în ziua de azi. Urma să o vedem în Catedrala din Cusco. Și înainte de-a părăsi cu totul Mănăstirea Santo Domingo, am învățat un strop de astronomie andină, ce era foarte bine dezvoltată în momentul în care au ajuns spaniolii în Imperiul Incaș. Acest lucru s-a datorat în mare măsură acumulării de cunoștințe prin observații făcute de numeroasele civilizații care i-au precedat pe incași. Astronomia nu se limita doar la observarea și înțelegerea mișcării corpurilor cerești, ci era țesută în mituri și în viața de zi cu zi. Incașii erau un popor care venera Soarele, iar împăratul lor era considerat „fiul Soarelui”. Cosmologia lor începe cu răsăritul primordial al Soarelui și al Lunii. Deosebit de importantă era și Calea Lactee și Pleiadele. La despărțire ne-am edificat despre cum era privită Calea Lactee, cu totul diferit de felul în care suntem noi obișnuiți Pictura artistului Migue Araoz Cartagena din Cusco prezintă Calea Lactee deasupra orașului Cusco, în lunile iulie și august, când cerul este senin și majoritatea fenomenelor astronomice venerate de incași pot fi observate cu ușurință. În Anzi, Calea Lactee este numită „mayu” (râu ceresc). Spre deosebire de constelațiile occidentale compuse din grupuri de stele, cultura andină distinge pete întunecate pe fundalul luminos al Căii Lactee și le identifică cu siluete de animale care au venit să-i bea apa și să-i întunece strălucirea cu umbrele lor. Aceste pete se numesc „yana phuyu” (nori negri). În partea dreaptă a picturii apare Machaguay, sau marele șarpe de apă. În centru, pot fi văzute două figuri mici, Yutu (potârniche) și Hamp’atu (broască). Sunt urmate de femela lamă cu doi ochi strălucitori, corespunzând stelelor Alpha și Beta Centauri. Dedesubt, în poziție inversă, se află puiul ei, puiul de lamă. Lamele sunt urmărite de tox (Atoq) cu ochii îndreptați. În unele comunități, în locul vulpii se vede o figură a păstorului, cu brațele întinse spre lame. Picioarele sale coincid cu labele din spate ale vulpii. Cronica lui Polo de Ondegardo, datând din 1585, spune: „…Ei adoră alte două [stele]… numite Catuchillay y Urouchillay, care se prefac a fi o oaie [lama] cu un miel… De asemenea, adoră o altă stea, Machacuay, care este responsabilă de toți șerpii și șerpii, pentru a nu le face niciun rău și, în general, ei [incașii] credeau că toate animalele și păsările aveau asemănarea lor pe cer, a căror responsabilitate era procrearea și augmentarea lor”. Posibil, atunci când vorbea despre „stele”, Polo de Ondegardo se referea la „yana phuyu”, un concept total străin astronomiei occidentale și, prin urmare, nu putea fi pe deplin înțeles de autorul cronicii. Cusco – Catedral Basílica de la Virgen de la Asunción Al doilea obiectiv și ultimul din vizita oficială a fost Catedrala din Cusco unde ne-am dus și pentru a vedea la ce-au fost bune pietrele de la Sacsayhuamán. Am început explorarea ei dintr-o bisericuță mai mică aflată în dreapta ei numită Biserica Triumfului. Povestea ei spune că în 1536, în timpul revoltei lui Manko Inka, spaniolii erau cât pe ce să fie înfrânți de incași și uciși până la ultimul. Disperați ei s-au refugiat printre ruinele marelui templu a lui Viracocha unde au fost asediați dar au scăpat de la o moarte sigură prin apariția Fecioarei Maria cu pruncul Iisus în brațe. Necredincioșii, privind-o au simțit un praf căzându-le în ochi, care i-a orbit și i-a făcut să se retragă. Spaniolii au prins curaj și i-au învins până la urmă pe incași iar pe locul în care s-a arătat Fecioara Maria au ridicat prima biserică din Cusco, pe care au numit-o Biserica Triumfului. Așa se explică de ce în altarul ei se află și azi o statuie a Fecioarei precum și Crucea Cuceririi a lui Vicente de Valverde. Catedrala din Cusco a fost construită mai târziu dar comunică direct cu Biserica Triumfului. Ocupă aproape întreaga latură de nord a pieței centrale a orașului, Plaza de Armas bineînțeles, și a fost construită deasupra unui palat incaș. Este imensă, după moda bisericilor spaniole, cu multe capele baroce înșirate de-a  roata, cu altare aurite și foarte încărcate. Ce mi-a plăcut aici în mod deosebit a fost corul din mijlocul bisericii, sculptat de meșteri locali din lemn de cedru adus din pădurile amazoniene. Este și el foarte bogat...