1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="3c9F6Z1OIc"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/cheile-tisitei/">Cheile Tișiței</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/cheile-tisitei/embed/#?secret=3c9F6Z1OIc" width="600" height="338" title="„Cheile Tișiței” – Ulițarnica" data-secret="3c9F6Z1OIc" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2019/08/2019-07-27-0002-Cheile-Tișiței.jpg1000750Nu știu alții cum sunt dar în cazul meu hoinăritul prin lume în loc să-mi aline dorul de ducă mai mult mi-l ațâță. Mi se tot întâmplă ca, după ce-am ajuns într-un loc și mi-am satisfăcut oareșice curiozități în locul lor să răsară multe-multe altele. Asta am pățit-o și cu Parcul Natural Putna și cu Lepșa. Am ajuns aici pentru prima oară în urmă cu ceva ani, trecând dealul de la Soveja pe un drum prăpădit rău. Mi-a plăcut mult colțișorul acesta verde de țară și m-ar fi tentat să-l studiez mai îndeaproape. Dar la acea vreme eram în căutare de focuri vii și de monumente ce aminteau de primul război mondial așa c-am rezistat eroic tentației de-a intra să explorez Cheile Tișiței. Am amânat experiența pe o dată viitoare. Data asta viitoare s-a concretizat abia anul acesta, la sfârșitul lunii iulie. A început cu oferta afișată pe site-ul agenției Oxigen Tour. Zicea acolo că cine dorește o escapadă în natură poate veni cu ei în Vrancea, pe Cheile Tișiței: plecarea cu autocarul din București sâmbătă la 6 dimineața, drumeție prin chei și întoarcerea în București pe la 10 seara, în aceeași zi. Cât timp nu eram eu la volan nu mi s-a părut dărâmător de obositor, așa că m-am înscris. Am ajuns la destinație pe la 10 și ceva. Acolo ne aștepta un domn reprezentant al rezervației care ne-a însoțit tot drumul și ne-a dat o mulțime de informații legate de zonă. Ne-ar fi ținut el la povești și mai mult dar timpul ne era cam drămuit. Cu acest prilej am aflat eu că rezervația aceasta se află la aproximativ 850m altitudine, că se întinde de-a lungul a două Tișițe, una Mare (traseu mai greu), alta Mică (traseu ușor și marcat). Drumul pe care l-am parcurs noi nu a fost dificil deloc, cu o diferență de nivel de 300m. Doar în două locuri a trebuit să ne putem abilitățile „alpinistice” la contribuție, o dată când a trebui să urcăm o scară proptită de-un bolovam și a doua oară când poteca a devenit nițel cam îngustă iar pietrele nițel cam alunecose. Au fost doar două hopuri mititele într-un traseu ce-a măsurat 9 kilometri lungime (dus). Ne-am oprit la Tunelul Mare. Mai departe peisajul de înăsprește și traseul e mai greu de urmat. Oricum, noi nu aveam timp pentru el. La întoarcere ne-a prins și-o ploicică pe drum de-a făcut stâncile nițel mai alunecoase, aerul mai răcoros și mai parfumat cu miresmele pădurii. Am mai aflat că drumul e atât de ușor de străbătut pentru că pe la începutul secolului 20 exista aici un centru de exploatare al lemnului, deținut ( de cine oare ? ) de către firme austriece și italiene. Noi urmam de fapt terasamentul unei căi ferate construite pentru a căra buștenii din inima muntelui la vale. În acele vremuri pădurea a fost regenerată, toată zona fiind defrișată. Dacă am înțeles eu bine, în anii 1930 statul român a interzis continuarea exploatării iar investitorii și-au luat jucăriile și-au plecat. Uitându-te azi la desișul des al pădurii n-ai zice că dealurile acestea au fost golașe odată. Mi-a mai venit inima la loc după ce-am aflat povestea asta. Poate sunt speranțe și pentru dealurile chelite în vremurile noastre. Ghidul nostru ne-a povestit că sunt o grămadă de viețuitoare sălbatice în pădurea cea deasă a rezervației. Pentru a lămuri călătorul, în special copiii, de-a lungul drumului au fost montate tablouri explicative ce ziceau câte ceva despre viața și obiceiurile urșilor, vulpilor, lupilor, râșilor … ș.a.m.d. Într-un loc amenajaseră drept exemplu bârlog de urs, mai colea puteai vedea urma unei labe de urs încremenită în ghips. Dimineața și seara pot fi zărite pe Altarul Tișiței capre negre, urmașe ale celor ce-au fost colonizate în regiune în anii 1980. A fost frumos pe Cheile Tișiței. Aș mai repeta experiența, poate într-o toamnă ruginie ( ce frumoasă trebuie să fie pădurea în acest anotimp ). Sper să nu treacă prea mulți ani până să revin aici. 00