1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="zyy2KNRwlH"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/chambord/">Chambord</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/chambord/embed/#?secret=zyy2KNRwlH" width="600" height="338" title="„Chambord” – Ulițarnica" data-secret="zyy2KNRwlH" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2016/07/2016-07-24-520-Les-Chateaux-de-la-Loire.jpg1000663Majoritatea noilor colegi se uită la mine ca la un extraterestru aterizat de pe planeta muților. Asta e și n-am ce-i face, alta mama nu mai face. Francezii ar vorbi într-una dacă s-ar putea, ar dezbate toate problemele universului despicând firul nu în patru ci în opt sau optzeci. Au de zis tot timpul câte ceva, cred că nu e pedeapsă mai mare pentru ei decât tăcerea. Poate de aceea iubesc ședințele.  Cât mai dese, cât mai lungi, de nu mai știi la sfârșit de unde-ai pornit. Ca să intru însă în joc am convocat și eu una. Subiectul ? Ce-ar merita să vizitez prin Franța. S-au prezentat fără excepție toți cei chemați, ba au venit și șefii când au auzit ce e pe ordinea de zi. Dezbaterile au fost, cum altfel, furtunoase. Unii mă trimiteau pe la catacombe sau pe la cimitirele de război. Alții strâmbau din nas la ideile astea sumbre și mă trimiteau la Reims în tururi de degustare a șampaniei. Dar absolut toți au căzut de acord când veni vorba de valea Loarei și castelele ei. Trebuia neaparat să mă duc pe-acolo. Și era musai să închiriez o mașină, că altfel n-avea să-mi tihnească experiența. Ce era să fac ? I-am ascultat, ei erau specialiștii. În prima sâmbătă însorită am pornit la drum spre castelele de pe Loara într-un Citroen C3 cenușiu ce-a primit numele de Șori. Am ieșit ușor din Paris, am luat-o pe autostradă ca să nu pierd vremea, iar la ora 9 băteam deja la porțile castelului Chambord. Ziua începea bine. Ce-am văzut / învățat pe-acolo? Castelul a fost pe vremuri o reședință de vânătoare și a fost ridicat din ambiția regelui Francisc I de-al întrece în măreție pe marele său rival, împăratul Carol Quintul. N-ai cum să uiți lucrul acesta. Pe toți pereții castelului au rămas până în zilele noastre F-urile și salamandrele lui. Clădirea principală e construită în formă de cruce grecească. În inima ei se află vestita dublă scară în spirală ce permite accesul la toate cele trei etaje, pe două căi diferite ce nu se întâlnesc niciodată. La un moment dat a fost lansată teoria c-ar fi fost concepută de însuși Leonardo da Vinci, dar nu există dovezi c-ar fi și adevărat. De la scară pleacă patru coridoare ce asigură accesul la patru corpuri de clădire rotunde, construite ca niște bastioane de cetate. Numa gura-i de ele, ca să zic așa, nu au servit niciodată pentru apărare ci adăposteau apartamentele. În timp, cetatea inițială a mai fost înconjurată pe trei părți de un fel de gard plin cu alte încăperi, ce despărțea curtea interioară de grădini. Cetatea a devenit astfel și mai impunătoare. Francisc I nu a mai apucat să-și vadă castelul terminat iar urmașii lui veneau pe-aici destul de rar. A mai avut o perioadă de înflorire pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, apoi al V-lea ce și-a cazat socrul aici, regele Poloniei aflat în exil. Ultimul stâpân cu sânge albastru a fost Henric, duce de Bordeaux și conte de Chambord, cel ce n-a ajuns rege al Franței după 1870 pentru că nu a vrut să recunoască tricolorul roșu-alb-albastru ca steag al Franței. Câteva săli ale castelului adăpostesc un muzeu ce-i e dedicat. Ce-am mai învățat eu în acest sfârșit de săptămână e că valoarea castelelor se măsura prin numărul încăperilor, al scărilor și mai ales al șemineelor. Ei bine, Chambord e fruntaș. Unele din camere, fiind greu de încălzit au fost împărțite în două de un plafon intermediar. Acum sunt cam golașe, dar din poveștile susurate la ureche de audioghid am aflat că mai tot timpul erau așa. Regii, mai ales pe vremea Renașterii, nu stăteau locului. Mergeau de la un castel la altul, după cum aveau chef și cărau după ei toată casa, inclusiv mobilierul. De-aceea nici n-au supraviețuit prea multe piese de mobilier până în zilele nostre. Se stricau repede de-atâta manevrare și probabil ajungeau pe foc. Mai pomenesc două lucruri interesante și gata. Înainte de-a intra în apartamentul lui Francisc I am fost oprită de audioghid în fața unei scări. Povestea ei spunea că a fost construită în ideea ca regele să urce pe-aici direct din barcă, de pe o Loară deviată astfel încât să treacă pe sub castel. Dar n-a fost să fie. Loara a rămas la locul ei și scara o fi fost folosită de servitorime. Și mai trebuie neaparat să zic vreo două vorbe despre acoperișul ce-l face să fie altfel decât celelalte castele. Se spune că Francisc ar fi vrut ca palatul lui să arate ca și Constantinopolul privit din zare. De-aici și mulțimea turnulețelor. Călătorul le poate admira îndeaproape de pe terasa castelului. Se mai spune că terasa a fost special construită așa pentru a permite vizionarea de-aici a spectacolelor organizate în curte. Oare ce-or fi fost? Turniruri cavalerești? Mai erau multe povești de-auzit, înghesuite toate în audioghid. Îmi mai trebuiau câteva ceasuri să le dovedesc. Dar timpul meu era drămuit și experiențele anterioare m-au învățat că tot nu mai rețineam mare lucru după un ceas de explicații. L-am abandonat la recepție și-am pornit iar la drum. Am străbătut domeniul de vânătoare ce înconjoară și în ziua de azi castelul cu viteză redusă, că așa mă atenționau indicatoarele rutiere. Trebuia să fiu atentă să nu dau peste căprioare sau mistreți. Cu toate c-am stat cu ochii în patru, n-am zărit nici picior de vânat. Abia după ce-am ieșit pe poarta domeniului mi-am luat cu adevărat rămas bun de la Chambord. 00