1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="Xj1g4S5VrZ"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/casa-parlante/">Casa Parlante</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/casa-parlante/embed/#?secret=Xj1g4S5VrZ" width="600" height="338" title="„Casa Parlante” – Ulițarnica" data-secret="Xj1g4S5VrZ" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2016/08/2016-08-14-736-untitled.jpg1000662Doar cu câteva ceasuri înainte de a-mi lua rămas bun și de-a mă îmbarca în mașina ce-avea să mă ducă la aeroport, orașul Corfu mi-a mai oferit o surpriză plăcută. Învârtindu-mă eu aiurea pe străzi cu nasul prin vitrine, iacătă că dau peste un afiș ce mă invita acasă la contele Spiros. În paranteză fie spus, din pricina sfântului patron al insulei, Spiridon, jumătate din populația masculină a insulei poartă numele de Spiros. Ce să mai fie și cu invitația asta? Ia să vedem, că tot nu mai aveam idee cu ce să-mi umplu timpul. Am bătut la ușă și-am intrat. Am fost întâmpinată de o fetișcană trasă la patru ace, care m-a invitat să trec în revistă primul etaj, piano nobile din Casa Parlante, locuința familiei lui Spiros, un (ipotetic) conte corfiot  ce-a trăit aici pe la mijloc de secol 19. Erau vremuri de răscruce atunci. Corfu devenise nu de mult timp capitala Statelor Unite ale Insulelor Ioniene, un stat grec independent aflat sub protectorat britanic. Era atunci centrul intelectual și cultural al grecilor. Aici funcționa prima academie greacă modernă. Economia și comerțul erau în plină înflorire, la fel și artele. Venețienii, francezii, englezii transformaseră Corfu într-un oraș cosmopolit ce atrăgea întreprinzători din toate colțurile Europei. Iar contele Spiros al cărui oaspete eram eu acum, se găsea în mijlocul evenimentelor. Spiros al nostru era bunicul familiei și cam de modă veche. Nu-i plăcea defel viața la oraș, prefera să rămână printre livezile lui de măslini, la conacul de la țară. Din când în când venea în vizită și control la fiul său stabilit la oraș ce se ocupa de vânzarea uleiului produs la țară. Tânărul Spiros era omul timpurilor moderne. Averea tatălui său îi permisese să studieze dreptul la Paris, de unde se întorsese cu moravuri noi și cu o nevastă instruită. Alexandra, soția lui Spiros Jr. era tot din Corfu, fiica unor bogați armatori. Studiase artele, tot la Paris, iar casa de la oraș în care locuia acum împreună cu soțul și copii ei era zestrea cu care intrase în căsnicie. Avea doi copii năzdrăvani, dar nu-și prea bătea capul cu ei. Nu degeaba adusese din Franța guvernantă care să-i supravegheze. Principala ei perocupare erau picturile pe care le meșterea, petrecerile pe care le organiza și ceaiurile pe care le lua împreună cu prietenele. Bineînțeles, fumurile ei artistice nu-i erau deloc pe plac bunicului Spiros. Când venea la oraș Spiros cel bătrân era însoțit uneori de soția sa Zoe, ce rareori dorea să ia parte la viața mondenă a familiei. Prefera să se legene în leagănul din dormitorul principal și să o descoase pe Maria, fata în casă, despre ce se mai întâmplase de la ultima vizită. Deși nu dormea în casă ci pleca în fiecare seară doar pentru a se întoarce a doua zi de dimineață, Maria avea odaia ei specială. Acolo mai apuca să-și tragă sufletul, era doar singura servitoare a familiei, să mai cârpească hainele copiilor, să mai ia o gură de ceai în momentele de răgaz. Bine că nu trebuia să se ocupe și de gătit. Pentru asta o aveau pe bătrâna Sofia, venită aici de la țară, după căsătoria lui Spiros Jr. Era o bucătăreasă excelentă, dar în același timp spionul principal al bunicului Spiros. Fieful ei era bucătăria și cămara unde domnea ca un despot. Vizita mea a început după ce-am fost poftită în salon. A trebuit să iau loc un moment pentru a gusta nițică dulceață cu apă proaspătă și rece. Așa era politicos. Apoi am fost poftită pe rând în celelalte odăi. A fost interesant și instructiv. Însoțitoarea mea, ce nu mai prididea cu explicațiie, îmi tot repeta grija celor ce-au deschis Casa Parlante de a crea un interior aidoma cu cele din trecut. Sper din tot sufletul că e adevărat. M-a distrat nespus amestecul de fandoseală franțuzească, ceaiuri englezești, nume italienești ale obiectelor din casă și obiceiuri neaoșe grecești. Pe acestea le-am remarcat mai ales în dormitorul principal al familiei unde, pe peretele de deasupra patului atârna un mic dulăpior cu o candelă și icoane bizantine. Și tot acolo, într-o ramă sub formă de inimă erau închise coroanele purtate de miri la cununia religioasă. Erau legate între ele cu o fundă roșie, talisman împotriva deochiului. Mi-a plăcut că fiecare cameră era plină cu obiecte ce încercau să recreeze un univers. Manechinele erau nițel cam țepene dar mișcau și încercau să pună o poveste. Am plecat din CasaParlante cu zâmbetul pe buze și cu o ușoară invidie pentru viața dulce ce-o ducea contesa Alexandra. Ei, dar nu toți avem norocul ei. 00