1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="zVd2TpvkJm"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/bobocei-cismigiu/">Bobocei în Cișmigiu</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/bobocei-cismigiu/embed/#?secret=zVd2TpvkJm" width="600" height="338" title="„Bobocei în Cișmigiu” – Ulițarnica" data-secret="zVd2TpvkJm" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2014/09/2014-09-07-69-Lebede.jpg1000633Povestea ce-am s-o spun acum a început în primele zile ale lunii august. Sau mai bine zis de prin luna mai, de când mă hotărâsem să merg cu bicicleta la serviciu și am prins obiceiul să trec în fiecare dimineață prin Cișmigiu, mai exact pe lângă colțul care e amenajat și populat în fiecare an cu păsări mai mult sau mai puțin exotice. Pe-atunci mă atrăgeau păunii, era vremea când mai aveau coada stufoasă și se înfoiau unii la alții spre bucuria trecătorilor matinali. La începutul lui august însă m-a așteptat o altă surpriză, nu mai puțin plăcută. O pereche de lebede negre se apucaseră de clocit. Își făcuseră un cuib din crenguțe pe insula mai puțin populată a părții lor de parc, la umbra unui copac batrân, lângă o țâșnitoare. Aveau mare grijă de cuibul lor. Meștereau într-una aducând crenguțe noi sau împletindu-le pe cele vechi, zile întregi după ce s-au așezat pe ouă. Le-am pândit toată luna august. Lebedele noastre nu se clinteau de pe cuib, oricât de mare era căldura. Drept să spun, mie mi s-a părut că doar lebăda clocea, lebădoiul ocupându-se cu paza, alungând intrușii ce se apropiau prea tare de proprietatea lui. Mă gândesc că mai făceau cu schimbul din când în când, măcar până mai apuca lebăda mamă să mănânce ceva. O singură dată am reușit să zăresc ce se afla în cuib, când mama s-a ridicat să-nvârtă ouăle. Erau trei de toate. Ce păcat că n-am avut aparatul foto la mine să imortalizez momentul. La început de toamnă, luni de dimineață chiar în întâi septembrie, s-a întâmplat și evenimentul mult așteptat. Pe apa micului lac din Cișmigiu pluteau trei pufoșenii cenușii. Pesemne ieșiseră din ou în weekend iar eu lipsisem la apel. Boboceii erau mărișori și înotau de zor pe lângă oala cu mâncare. Părinții, mai ales tatăl, făloși nevoie mare, nu lăsau pe nimeni să se apropie. Rață, gâscă, porumbel, nimeni nu scăpa ciocurilor lor clămpănitoare. Cum se apropia careva, cum gâturile negre se alungeau fulgerător și ciocurile roșii ciupeau nepoftiții. Zilele treceau iar boboceii începeau să crească și să devină din ce în ce mai îndrăzneți. Ocrotiți de grija părinților ce-i păzeau cu strășnicie au început să se aventureze din ce în ce mai departe de locul unde văzuseră lumina zilei. O grămadă de trecători se opreau să-i admire și să se bucure de drăgălășenia lor. Recunosc, și eu mă număram printre ei. Treceam zilnic și dimineața și după amiaza să-i văd cum cresc. Abia așteptam să văd cum le cade puful de bebeluși și le cresc pene adevărate. Eram curioasă să văd dacă vor fi negre sau maronii, așa ca a adolescenților lebedelor albe pe care i-am mai zărit prin Deltă. Dar n-a fost să fie. Încet, încet de la o zi la alta, au dispărut pe rând toți trei bobocii. M-am întristat mult și-acum nici nu-mi mai arunc privirea spre lac. N-am reușit să aflu ce s-a întâmplat cu ei, deși am întrebat pe câțiva din gardienii ce-și fac veacul prin preajmă. Am primit drept răspuns doar ridicări din umeri. Pentru a încheia cumva povestea am să fac precum John Fowles dintr-a lui „Iubită a locotenentului francez” și-am să propun două finaluri. Unul e trist și-l urăsc din tot sufletul, și spune că bobocii au căzut pradă unor lighioane prădătoare. Celălalt însă se lasă cu happy end. Spune cum că îngrijitorii care sunt responsabili de tot păsăretul din Cișmigiu, văzând că vremea a început să se răcească au luat pe rând câte un boboc, așa ca să nu supere prea tare părinții, și i-au dus la adăpost, la căldură, acolo unde iernează și restul viețuitoarelor ce înfrumusețează parcul pe timpul verii. 00