1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="LeXWRRRqMi"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/bhutan/">Bhutan</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/bhutan/embed/#?secret=LeXWRRRqMi" width="600" height="338" title="„Bhutan” – Ulițarnica" data-secret="LeXWRRRqMi" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2023/05/2023-04-27-0001-Bye-bye-Bhutan.jpg600450Bhutan e o țară ca nicicare alta, este desprinsă parcă dintr-o basm cu demoni, spiriduși și lama zburători. Mi-a fost clar c-am aterizat într-o cu totul altă poveste decât cea nepaleză din momentul în care am ieșit din norii prin și peste care am plutit tot zborul de la Kathmandu la Paro. M-am pomenit deodată deasupra unei văi adânci, de-un verde-albăstrui intens pe fundul căreia erau desenate ordonat și colorat parcele de pământ cultivat. Aerul era curat ca lacrima de vedeai până hăt departe în creierul munților acoperiți cu zăpadă. Prin micuțul și imaculatul aeroport din Paro am trecut ca prin propria curte, pe jos și fără prea multe fandoseli legate de securitate. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine și am și fost preluați de ghidul ce-avea să ne însoțească de-a lungul celor trei zile pe care urma să le petrecem în Bhutan. Nu știu ce secrete bhutanezo-budiste o fi posedat ghidul acesta, Tinley Dorji pe numele lui, dar ne-a cucerit pe toți. La plecare ne-am înghesui cu mic cu mare să-i semnăm o cărțulie în care ne-a invitat să-i dăm o apreciere. Deși la început părea distant, după ce s-a spart gheața am apreciat înțelepciunea cu care ne teleghida și simțul special al umorului pe care îl poseda. Avea și el, la fel ca mai toți conaționalii lui cu care am interacționat, un soi de demnitate mândră dar deloc ostentativă, ca a unora mulțumiți să trăiască în propria lor piele. Și mai avea parcă un soi de inocență pe care noi, trăitori în lumea asta consumeristă și globalizată, am pierdut-o de mult, o naturalețe ce trăda parcă o simbioză mult mai puternică cu natura înconjurătoare. Ne-a învățat multe lucruri interesante despre țărișoara lui. Bhutan mi s-a părut o țară introvertită, aproape autistă, ceea ce nu-i tocmai un defect din punctul meu de vedere ( îmi seamănă întrucâtva 🙂 ). N-am scăpat nici o clipă de sentimentul că mă aflu într-o altă „matrice stilistică” decât cea în care trăiesc în mod obișnuit. Bhutan s-a deschis pentru restul lumii abia în a doua jumătate a secolului trecut. Din fericire nu a făcut-o brusc, nu a permis să se prăvălească peste ea toate relele lumii moderne. Turiștii au fost primiți în țară începând cu anul 1974, televiziunea s-a introdus în 1999, odată cu internetul. Se pare că regii care au condus până nu de mult țara în mod absolutist dar și clasa conducătoare din vremurile mai democratice de acum ( e o monarhie constituțională uniparlamentară ) reușesc cât de cât să separe grîul de neghină și să aleagă doar ce e mai bun pentru ei din oferta bogată aflată pe piața mondială. Având o țară săracă și fără prea multe surse de venit s-au concentrat pe ceea ce-i mai important. De exemplu: în Bhutan școala și serviciile medicale sunt gratuite pentru toți cetățenii; conservarea naturii este o treabă serioasă așa că legea spune că cel puțin 60% din teritoriu trebuie să rămână acoperit de păduri; este una dintre puținele țări de pe mapamond cu emisie negativă de carbon; este un loc în care guvernanții încearcă să măsoare bunăstarea populației în fericire internă brută și nu în produs intern brut. Am luat foarte în serios aceste informații și nu le-am catalogat drept baliverne.  Impresia mea este că bhutanezii seamănă mult cu japonezii sau chinezii, au un simț al ierarhiei foarte dezvoltat și execută ceea ce li se spune. Nu sunt pe modelul las’ că merge și așa … ca în Nepal de exemplu. Există și un revers al medaliei, mai ales pentru călătorii care vor să stea mai mult timp în Bhutan. Se promovează un turism High value, low impact, valoare mare și impact redus, ceea ce înseamnă că un călător străin va trebui să scoată din buzunar 200$ pe noapte, o taxă ce intră în Fondul de Dezvoltare Durabilă din Bhutan. În plus va trebui să plătească hotelul, masa și, obligatoriu în Bhutan, remunerația unui  șofer/ghid. Turism gourmet carevasăzică, în aceste condiții poți să fii sigur că nu te vei buluci cu hoardele turismului de masă. Nici măcar autocare mari nu au, preferă minibusuri mai mici, mult mai bine adaptate drumurilor de munte, care la rândul lor provin dintr-o altă poveste. Circulă o glumă care spune că pista de aterizare din Paro este cel mai lung drum drept din Bhutan. În rest, am avut impresia că sunt 100 de curbe pe kilometru, n-ai cum să fii amendat pentru viteză aici că nu apuci să accelerezi prea mult până să pui iar frână la curba următoare. Stând ca de obicei pe un scaun din fundul mașinii am picotit mai tot drumul de-atâta legănat. Excursia noastră nu a fost lungă deloc și ne-a purtat doar prin vestul țării, atingând trei orașe: Paro, capitala Thimphu și Punakha. Din poveștile lui Tinley am aflat că ar mai fi fost o grămadă de locuri interesante de vizitat. În timpuri mai vechi tibetanii numeau acest colț de lume Țara Celor Patru Abordări, adică a celor patru văi principale pe unde puteau ei trece Himalaya și ajunge în câmpiile Indiei. Numele actual al celor patru sunt, de la vest la est: Mon din Paro, Bumthang, Kurtoe și Tawang. Noi am hălăduit doar prin abordarea vestică, din păcate. Tinley ne-a pomenit de existența a trei grupuri de populație oareșicum distincte în Bhutan. În partea de est trăiește un grup ce se înrudește mai degrabă cu birmanezii și cu locuitorii din Assam, la sud trăiesc îndeosebi nepalezi iar în nord și în vest trăiesc populații înrudite direct cu tibetanii. Relieful pare să fi avut un rol hotărâtor în modelarea stilului de viață al locuitorilor din această țară. În nord se află bariera aproape impenetrabilă a munților iar în sud exista pe vremuri o barieră aproape le fel de impenetrabilă, pădurile tropicale dese și infestate cu țânțari purtători de malarie. Ținutul de mijloc dintre ele este orientat nord-sud și e marcat de văi largi cu râuri mari ce sunt separate de lanțuri muntoase înalte. Comunicarea dintre oameni s-a făcut mai ușor pe direcția nord-sud decât est-vest, aproape inexistentă înaintea apariției drumurilor moderne. Așa se face că în Bhutan se vorbesc în prezent nu mai puțin de 20 de limbi diferite, fiecare vale cu limba și obiceiurile ei. Îmi venea să râd de Tinley când enumera printre limbile străine pe care le vorbea și câteva proprii Bhutanului. Spunea că-i prinde bine să cunoască cât mai multe dintre ele, că în meseria lui de ghid conduce drumeți și prin acele părți ale țării și mulți localnici nu cunosc dzongkha, limba oficială vorbită doar în vest. Din punctul meu de vedere Bhutanul a apărut pe hartă aproximativ la fel ca și principatele românești în evul mediu, prin descălecări ale unor personalități ce-au venit din Tibet. Guru Rinpoche, cel ce i-a convertit la budism a ajuns aici venind din Tibet. Ngawang Namgyal, întemeietorul statului modern, unificatorul din secolul al 17-lea, a fost un lama tibetan care s-a refugiat în Bhutan după ce s-a luat la harță cu conducătorii de atunci ai Tibetului. Partenerul cel mai important al celor din Bhutan a fost în mod tradițional Tibetul, într-acolo se îndreptau pentru a face comerț, acolo mergeau în pelerinaje și în mănăstirile tibetane căutau învățătură. Legătura aceasta a început să slăbească pe măsură ce China a început să aibă o influență din ce în ce mai mare în Tibet. Primii regi ai actualei dinastii buthaneze s-au orientat către Imperiul Britanic de la sud pentru sprijin și ajutor material iar această politică a fost moștenită de India. După anexarea Tibetului de către China granița dintre cele două țări s-a închis cu totul și așa a rămas până în zilele noastre. India este principalul partener al Bhutanului în acest moment dar e privită cu oareșicare reticență, mai ales după pățania cu anexarea Sikkim-ului. Un al doilea factor ce-a infuențat în mod hotărâtor modul în care privesc lumea oamenii de aici este religia budistă, în forma ei vajrayana practicată și în Tibet. Bhutan este o țară budistă prin constituție și 85% din locuitorii ei se declară budiști. Până și numele oficial al țării, Druk Yul – regatul dragonului, amintește de ramura Drukpa Kagyu a unei școli ce a ajuns să aibă aici cei mai mulți adepți. Există și o legendă care explică lucrurile acestea. Se spune că un renumit maestru de meditație tibetan (și strămoș al părintelui fondator al Bhutanului) pe nume Tsangpa Gyarey (personaj real ce-a trăit între 1161 și 1211), urmând instrucțiunile profetice ale propriului său lama kagyu și ale zeităților lui tutelare, a pornit la drum dorind să înființeze o nouă mănăstire. Așa a ajuns într-un locșor aflat undeva la sud de Lassa unde a zărit nouă dragoni. Când să se apropie de ei, dragonii și-au luat zborul cu un sunet puternic ca de tunet, lăsând în urma lor o poaie de flori. Tsangpa Gyarey a considerat acest eveniment un semn de bun augur și a hotărât să-și întemeieze în acel loc atât mănăstirea cât și o nouă școală ce s-a numit druk-pa adică școala dragonului. Tradiția aceasta budistă mai aparte, plină de legende fantastice ce explică evenimente cât se poate de reale, contribuie foarte mult la farmecul de astăzi al Bhutanului. Parcă ești mereu părtaș la o poveste. Istoricilor de astăzi le este greu să deslușească din documente vechi un curs al evenimentelor după model european deoarece acele scrieri au fost consemnate de călugări budiști, singurii literați ai vremurilor trecute. Iar ei priveau lumea dintr-o perspectivă filozofică foarte diferită. Pentru ei atât timpul, cât și spațiul sunt iluzorii și în mod inerent lipsite de o consistență reală. Conform viziunii budiste asupra lumii în realitate nu există un adevăr absolut ci doar multiple adevăruri convenționale, percepute din perspective diferite. Lumea în care trăim nu este rigidă, nu este doar albă sau doar neagră ci are multe nuanțe de gri, este fluidă și dinamică iar adevărul și falsitatea sunt concepte cu un grad de densitate nu prea serios. Mai mult decât atât, în concepția budistă, atunci când se manifestă pe deplin puterea minții depășește puterea materiei. Întâmplările miraculoase din textele vechi sunt pur și simplu exemple de exercitare a puterii minții asupra materiei, timpului și spațiului și e de la sine înțeles că o minte iluminată și eliberată poate trece peste amănunte dintr-astea nesemnificative. Mie uneia mi-a plăcut mult o anume istorioară din istoria Bhutanului, legată de cele două etape ale introducerii budismului în această parte de lume. Într-o primă fază trecerea la noua religie s-a făcut prin secolele 6-7 e.n, când Padmasambhava (Guru Rinpoche) a convertit întreaga regiune a Himalayei la budism, inclusiv Tibetul. După un timp însă puterea noii credințe a început să decadă și abia pe la începutul celui de-al doilea mileniu a suferit un reviriment. Se spune că de atunci începând au apărut pe lume tertonii, adică oameni înțelepți, cu puteri speciale, care sunt capabili să scoată la lumină comorile ascunse de Padmasambhava sau de alți lama trăitori în perioada primei convertiri și puse la păstrare în mod intenționat, tocmai pentru beneficiul unor generații viitoare. Comorile acestea pot fi atât materiale, obiecte ascunse prin peșteri sau lacuri, cât și spirituale, idei impregnate în mințile discipolilor sau ale maeștrilor reîncarnați. Se povestește că Padmasambhava obișnuia să-și depoziteze tezaurele în văi anume ascunse adânc în munți pe care le sigila cu puterea minții lui astfel încât să rămâne intacte până la momentul potrivit, când lumea era coaptă să-i înțeleagă învățăturile. Ce bine e să crezi că mai există pe lumea asta văi ascunse ce se pot dez-vrăji la un moment dat pentru a-ți revela niscaiva învățături liniștitoare. Ei bine, pentru mine cel puțin, întregul Bhutan a semănat întrucâtva cu o vale ascusă de-a lui Padmasambhava. Primul PS. Fotografia de pe coperta acesei povești reprezintă emblemele Bhutanului: corbul – simbolul coroanei regale, takinul – animalul național, macul albastru de Himalaya – floarea națională și omniprezentul pin bhutanez. Al doilea PS. Ca de obicei, nici un articolaș fără câteva fotografii   00