1.0Ulițarnicahttps://www.ulitarnica.ro/wpAncaHMhttps://www.ulitarnica.ro/wp/author/ancahm/rich600338<blockquote class="wp-embedded-content" data-secret="zkXBS82gzd"><a href="https://www.ulitarnica.ro/wp/batalha/">Batalha</a></blockquote><iframe sandbox="allow-scripts" security="restricted" src="https://www.ulitarnica.ro/wp/batalha/embed/#?secret=zkXBS82gzd" width="600" height="338" title="„Batalha” – Ulițarnica" data-secret="zkXBS82gzd" frameborder="0" marginwidth="0" marginheight="0" scrolling="no" class="wp-embedded-content"></iframe><script> /*! This file is auto-generated */ !function(d,l){"use strict";l.querySelector&&d.addEventListener&&"undefined"!=typeof URL&&(d.wp=d.wp||{},d.wp.receiveEmbedMessage||(d.wp.receiveEmbedMessage=function(e){var t=e.data;if((t||t.secret||t.message||t.value)&&!/[^a-zA-Z0-9]/.test(t.secret)){for(var s,r,n,a=l.querySelectorAll('iframe[data-secret="'+t.secret+'"]'),o=l.querySelectorAll('blockquote[data-secret="'+t.secret+'"]'),c=new RegExp("^https?:$","i"),i=0;i<o.length;i++)o[i].style.display="none";for(i=0;i<a.length;i++)s=a[i],e.source===s.contentWindow&&(s.removeAttribute("style"),"height"===t.message?(1e3<(r=parseInt(t.value,10))?r=1e3:~~r<200&&(r=200),s.height=r):"link"===t.message&&(r=new URL(s.getAttribute("src")),n=new URL(t.value),c.test(n.protocol))&&n.host===r.host&&l.activeElement===s&&(d.top.location.href=t.value))}},d.addEventListener("message",d.wp.receiveEmbedMessage,!1),l.addEventListener("DOMContentLoaded",function(){for(var e,t,s=l.querySelectorAll("iframe.wp-embedded-content"),r=0;r<s.length;r++)(t=(e=s[r]).getAttribute("data-secret"))||(t=Math.random().toString(36).substring(2,12),e.src+="#?secret="+t,e.setAttribute("data-secret",t)),e.contentWindow.postMessage({message:"ready",secret:t},"*")},!1)))}(window,document); //# sourceURL=https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-includes/js/wp-embed.min.js </script> https://www.ulitarnica.ro/wp/wp-content/uploads/2017/05/2017-05-19-1028-coperta-3.jpg1000662Cea de-a patra zi petrecută în Portugalia a semănat nițel cu un tur de-al mănăstirilor noastre. Dacă stau să mă gândesc bine, aș putea spune că am vizitat vreo opt de toate, o mănăstire de-a lor făcând cât patru de-ale noastre, atât sunt de mari și-atât de mult timp le-a luat portughezilor să le construiască. Dimineața, la Alcobaça, am pătruns într-un univers sobru, cistercian. După amiază, la Batalha, într-unul flamboaiant, dominican. Autocarul ne-a lăsat chiar pe esplanada cea mare pe care e construită mănăstirea așa că nici nu ne-am dezmeticit bine și a trebuit să ne minunăm în fața dantelăriei din piatră ce-o împodobește, în fața portalului  bogat, a mulțimii arcelor ce par mai mult ornamente decât serioase structuri arhitectonice de susținere. În interior am revenit parcă la sobrietatea din Alcobaça. A durat puțin, doar până am ajuns în capelele panteon ale celei de-a doua dinastii a Portugaliei – Casa de Avis, până în claustrul regal din inima mănăstirii. Capelele de care aminteam sunt două de toate. Prima vizitată a fost Capelo do Fundador – capela întemeietorilor. Așa cum îi spune și numele, a fost construită la ordinul regelui João I, primul rege al celei de-a doua dinastii portugheze. Mormântul său și al reginei sale, englezoaica Philippa de Lancaster, tronează impunător în mijlocul capelei, chiar sub cupola gotic-înstelată.  În jurul lui se înghesuie mormintele urmașilor. În primul rând ale celor patru infanți, „generația ilustră” după cum i-a botezat Camões: Pedro, infante și regent al Portugaliei, alături de soția sa  Isabel de Urgel ducesă de Coimbra; Henrique Navigatorul, Mare Maestru al Ordinului lui Cristos ( urmaș al Ordinului Templier ); infantele João, Maestru al Ordinului de Santiago și al soției sale Isabel; Fernando, Maestru al Ordinului de Avis, cel care a murit în captivitate maură la Fez în Maroc, câștigându-și astfel supranumele de Sfânt. Iar apoi, mai puțin opulente, alte morminte regale dintre care am reținut doar numele lui João II, cel căruia Isabela Catolica a Spaniei îi spunea simplu, Bărbatul. Cel care a fost suficient de încăpățânat încât să trimită mereu și mereu navigatori în necunoscut, pentru a descoperi Indiile și a distruge comerțul cu mirodenii al necredincioșilor, acolo la ei acasă. Marile descoperiri  geografice au fost și reconquiste în același timp. Din capela întemeietorilor lipsește doar unul din fiii lui João I al Portugaliei, Dom Duarte, băiatul cel mai mare și urmașul la tron. Pe el l-am întâlnit în Capelas Imperfeitas, capelele neterminate, privind cerul din mormântul său, alături de regina Eleanor de Aragon. Ambiția sa a fost să-și clădească propriul panteon, pentru el și urmașii săi. Planurile i-au fost dejucate de Manuel, care a hotărât să întrerupă lucrările la Batalha și să mute toți meșterii la mănăstirea Jerónimos din Lisabona. Așa se face că încăperile lui Dom Duarte au rămas fără acoperiș până în zilele noastre. Dantelăriile mănăstirii Batalha, oricât de uimitoare mi-ar fi părut, ar fi rămas doar piatră seacă fără poveștile oamenilor ce le-au hotărât apariția pe fața pământului. Tare mi-aș dori să mi le amintesc și pe-acestea peste ani și ani, când voi mai răsfoi paginile Ulițarnicei și voi retrăi excursia portugheză. O primă poveste e legată de evenimentul în amintirea căruia a fost ridicată mănăstirea. A fost o bătălie (batalha în portugheză) pe viață și pe moarte ce s-a dus între o partidă portugheză condusă de João de Avis și una spaniolă ce-o reprezenta pe Beatrice soția regelui Castiliei, pentru cucerirea tronului. João era fiul din flori a lui Pedro I cel Crud ( întâlnit dimineața la Alcobaça ) și al unei nobile galiciene (nu, nu era Inês de Castro). Beatrice în schimb era unica fiică a lui Fernando și nepoata legitimă a lui Pedro. Bătălia finală s-a dat în anul 1385, în Aljubarrota, un loc aflat în apropierea mănăstirii de astăzi. Au câștigat portughezii, instaurând pentru câteva sute de ani Casa de Avis pe tronul țării, cea mai iubită dinastie a Portugaliei. Dar eroul de la Aljubarrota nu a fost João de Avis, drept pentru care nu statuia lui ecvestră o puteam noi admira în mijlocul esplanadei, ci conetabilul Nuno Álvares Pereira. Și povestea lui mi s-a părut foarte interesantă, așa c-am s-o pomenesc pe scurt aici. În tinerețe, Nuno Álvares Pereira a fost un luptător vestit. Nu era un oarecine, ci un descendent al bătrânelor familii nobiliare portugheze. A ținut mereu partea celor ce luptau împotriva spaniolilor și a câștigat numeroase bătălii împotriva lor. Așa se face că a fost ales de către João să conducă armatele portugheze în bătălia de la Aljubarrota, unde a învins din nou. A fost căsătorit și a avut trei copii dintre care doar o fiică a ajuns la maturitate. La bătrânețe, după moartea soției sale și a băieților, s-a retras departe de curte și s-a călugărit în ordinul carmelit. Se povestește că a construit multe biserici și a ajutat multă lume din averea lui personală. A făcut suficient de multe fapte bune pentru a fi beatificat de biserica catolică. De curând a fost trecut în rândul sfinților. Nici pe partea (să-i zicem) laică nu a stat rău deloc. Fiica lui a devenit prin căsătoria cu Afonso I, bunica tuturor regilor și împăraților ultimei dinastii ce-a domnit în Portugalia, Casa de Bragança. Interesant destin, demn de un roman istoric. Și cam astea au fost lucrurile pe care le-am văzut în Batalha. Venise timpul să ne limpezim creierul obosit de-atâtea lecții de istorie în magazinașele cu suveniruri iar apoi să pornim iar la drum. Spre Evora. 00